despre oameni şi poveştile lor

ghicitoarea

era uşor reperabilă de la distanţă, aşa cum îi spusese celălalt: păr roşu, vopsit cu henna şi şolduri late, ca de animal de povară. purta un şorţ oarecum alb dinainte, pe care îşi trecea mâinile în grabă, a ştergere, în vreme ce glasul ei tuna împotriva copiilor care roiau cu gând de furt pe lângă merele ei, dar era numai glas, unul cu care copiii se obişnuiseră. văzută de aproape îşi arăta anii şi ochiul stâng care îi curgea bolnav, aproape respingător.

– ai venit?- întrebă ea de parcă l-ar fi aşteptat.

el înclină numai din cap. femeia mirosea a transpiraţie şi în timp ce dăduse perdeaua barăcii deoparte, întoarse spre el trei dinţi rupţi într-un zâmbet. el o urmă fără un cuvânt, deşi ar fi vrut parcă să plece. încăperea, un tablou vechi cu mere stricate, mirosea a suflete moarte, ca şi al lui, agăţate fragil de câte un obiect adus, abandonat într-o căutare adesea disperată.

se aşeză înaintea ei, la masa pe care ea aprinse o lumânare albă, groasă. alături, cărţile încă dormeau.

-ai adus?

celălalt îi spusese ce trebuie să facă, venise pregătit, prins de ultima lui speranţă. dădu la iveală, pe jumătate tremurând, pachetul mic în care pusese bucata aceea de dantelă ruptă a rochiei de nuntă, de un alb cu luciri trandafirii, exact aşa cum o dorise ema. în lumina ciudată, totul părea ca un furt şi el îşi aminti: fusese frumoasă în ziua aceea, uimitor de frumoasă aşa cum sunt păpuşile de porţelan. gândul nopţii care urma îi tăia respiraţia, de parcă ea ar fi fost întâia lui femeie. într-un fel aşa şi era, chiar şi acum, după atâţia ani.

– de ce o mai cauţi?

auzise întrebarea aceasta de nenumărate ori. el ridica din umeri de fiecare dată şi tăcea. ştia că o va găsi într-un fel, într-un loc, chiar dacă la capătul vieţii.doar asta îi mai rămăsese. tăcuse şi acum.

femeia din faţa lui zâmbea. în întuneric părea cu totul alta, parcă frumoasă cu ochii ei de foc şi trupul mare. semăna cu o corabie. într-un fel- se gândi el- toate femeile sunt nişte corăbii. oare câte dureri adunase femeia aceasta? câte disperări lecuise cu cărţile ei? câte speranţe dăruise acolo unde nu mai era nimic? în fond, omul poate să îndure totul câtă vreme îi mai rămâne un ciob de speranţă.

el privi mâinile care amestecau cărţile cu mişcări repezi. ochii ei îl priveau, mai cu seamă cel bolnav. părea că lacrimile se opriseră şi o lumină albă, rece îl urmărea din adânc. o privi şi el. pentru întâia oară de când venise, o privi direct. mai întâi îl prinse un tremur, apoi un îngheţ urcând până spre tâmple. mâna ei ţinea prima carte în aer ca pe-o pasăre indecisă. o clipă, un veac într-o clipă se priviră. fiecare citi în ochii celuilalt. ştiau. apoi, ca şi cum ar fi avut nevoie de aer, el se ridică şi ieşi. o luă la fugă asemeni criminalului îngreţoşat de mirosul sângelui vărsat de el.

cartea căzu uşor pe lemnul rânced al mesei, de parcă plutise. zâmbetul morţii pe un carton. ea zâmbi şi ieşi afară ştergându-şi mâinile de şorţ:

– oare m-o fi recunoscut?

un copil apăru împleticindu-se prin grămada de mere:

– tanti emma! zice mama să-i daţi de leac…

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

11 thoughts on “ghicitoarea

  1. io n-am recunoscut nimic… asta, in primul rand, ca-s nevinovat laughing ; p-orma, povestirea ta aduce a nuvela sf, f. faina, care te face doar sa visezi lasand toate usile deschise fanteziei fiecaruia. da’ mi place cum (ne) inviti la imaginatie, intr-o simbolica cam dark, plecand de la premisele unei fixatii ce depaseste scurgerea timpului …
    esti un mâţ nu doar versatil, ci si prolific happy muza te viziteaza des, bag seama.

  2. Draga mea Psi, scrii minunat! Aceasta povestire m-a pus pe ganduri…oare fiecare dintre noi avem o iubire neimplinita…pe care o cautam iar, si iar..si daca se intampla sa o regasim…o luam la goana, deoarece fiinta reala nu mai corespunde cu imaginea care ne-a ramas intiparita pe retina?

  3. letiţia, happy eu cred că fiecare dintre noi caută ceva în viaţă. dacă este iubirea, asta fiecare ştie, pentru el. mulţumesc de vizită şi de gând.

  4. Scrierile tale necesită, de regulă, o completă izolare mentală, pentru că le imprimi mult mister, nu doar narativ, ci și stilistic.
    Eu simt nevoia încadrării acestei schițe într-o poveste mai mare.
    Nu te-am mai întrebat: e adevărat, la capitolul proză, că unul dintre preferații tăi este Mircea Eliade?

  5. mai mare? dar tu crezi că eu scriu mai mult de atât, cc? bine, fie, recunosc: scrierea de întindere mai mare (în ciuda tentativelor existente pe-aici) mă sperie. culmea, ani în şir m-am declarat versificator şi atât, am început să scriu proză scurtă abia în ultima vreme, cumva împinsă din spate. şi bee… da, îmi place eliade, probabil că se simte că l-am citit mult (uneori la vârste nepotrivite). la fel de mult cât îmi place buzzati. happy

Comments are closed.