poezii

pe-un colţ de cer

pe-al inocenţei arc nătâng,
silit de-mprejurarea astei clipe
se aşezaseră cuvintele la sfat.
înalt, cu ochii ca de fier
privea spre ele călimara
ca un pretext de cerc
şi ce mister!
un pescăruş cu trupul arcuit
ca pana geniului atins de noapte
trecu în zbor,
amăgitor
aşa cum gândurile trec în goană
cu chipuri lungi, ca de icoană
peste brumatele păreri
de ieri, de azi, de nicăieri.
şi în rostogolirea de-nceput
visam,
visam ca două păsări albe
împreunarea de hârtie
născând din toamna vrajbei noastre
o poezie.
iar azi de-mi ceri, privind arcuş
spre ceasul care curge-n oră, strâmb,
să-mi amintesc de ce m-am nins,
de ce m-am viscolit în noapte,
când albul ăsta mă încape
ca o sentinţă dinspre ieri,
rămânere sub blana lui de vânt,
pui de cuvânt,
prea greu mi-ar fi să recunosc
privindu-mă de sus în jos,
sunt doar o palidă hârtie
şi-un vers îmi bate, stins, dar bate
ca inima,
pe-un colţ de cer:
amestecare verde, de cuvinte,
când noaptea asta iar mă minte.

de-aceea stăm, pe la răspântii,
cu ochii jupuiţi de soare,
cuvinte oarbe-n care doarme
promisiune de culoare,
promisiune de albastru frânt
pe-un aur stins, pe-un cer nebun
în colţul lumii, poate reci
cu cerc de călimară dezlegat
ca o iertare. în păcat.

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

13 thoughts on “pe-un colţ de cer

  1. De ce ‘amestecare verde, de cuvinte’ ? N-am ințeles verdele tău- la cromatică am deficiențe. laughing Ca speranță?


  2. De-aceea doar în vers ne oglindim
    şi ne aţinem drumul pe hârtie,
    visând că suntem păsări albe-n zbor,
    dar regăsindu-ne numai poezie.
    happy

  3. Nu merge…independența în lirism e doar declamativă, poate, in esență ea tinde să devină sinonimă cu nevoia de apartenența, alipire, întregire.
    Nici păcat(ul) tău nu l-am dibuit…

  4. Și încă ceva, sper că zeul galben e Ra, ca să rămânem pe meleagurile tale, și nu vreo felina aurie cu ochii verzi? laughing

  5. amon ra, desigur. ca să se asorteze cu bastet. big grin
    da’ iară ţ-ai schimbat poza, văz!!! trecusăm de la tălpi şi mâini la spinări de uamini?

  6. Da, îmi plac mult fotografiile alb-negru, cre’ că d-aia am picat pe danezu’ ăla. Iar spinările sunt cele ale lui Lewis Carroll, într-o fantezie absurd- onirică, cu punct de plecare matematic- la mine, fără culoare. Îți las ție cromatica să te joci cu ea cum vrei, sper doar să pot ține pasul. laughing

  7. eu cred, wordwasfirst că versul în sine este limitativ. şi mai cred că forţa poeziei stă de fapt în ceea ce nichita spunea că este: o reaşezare a frazei. poate de aceea există versuri care sunt departe de a fi poezii şi există forme de exprimare a sinelui care, la rândul lor, sunt departe de poezie, de literatură. însă mai cred că, dintre toate formele de creaţie literară, poezia este aceea care dezbracă autorul cel mai mult. te poţi oglindi în sinceritatea celuilalt? mă tot întreb asta de ore bune…

  8. Partajul a fost i(î)nspirat de macii tăi(pe care ți i-ai arogat din start), dar nu (te)delimitez, ar fi culmea laughing

    Eu cred( sper că se înțelege că nu mă bag peste word care a fost primu’winkingcă versul e cel mai permisiv, ca gen al literaturii; doar în poezie poți face abuz de forme stilistice și să nu-ți zică nimeni nimic. ( mai există și proza absurdă, e drept) Limitativ față de proză prin întindere, însă nu ai nevoie neapărat de toată construcția romanului pentru a lasă o emoție, un gând citiorilor. În poezie poți face nudism, iar la adăpostul metaforelor, aliterației, repetiției, chiar și a pleonasmului poți mima un contur perfect decent și doar tu să știi că acolo ai pus cea mai intimă dorință a ta.
    A te oglindi în sinceritatea celuilalt este (tot) o metaforă. happy Altfel, încercând o decodificare a ei, aș zice că sinceritatea celuilalt o poți primi ca pe o confesiune intimă a unei alte ființe, cu valoare de religiozitate, chiar dacă, poate, e doar o banală dare de seamă despre o existența searbădă și inutilă. I te poți alătura , dintr-o nevoie de reciprocitate, așa cum un gest altruist și curajos atrage altul, sau din dorința omului de a fi el însuși, fără măștile pe care le abordăm în societate, ca o eliberare; în mod sigur vei face comparații- analogii, diferențieri, așa funcționează creierul uman. Nu cred însă în reflectarea unei ființe în cealaltă, ca o contopire- mereu am fost pentru identitatea individului, chiar și în cele mai intime momente.

    Păcat(ul) tău tot nu mi l-ai spus… Fiind final, nu poate fi cel originar- logică la mine de om nedormit. happy

  9. îîîîu! amu io-s di vină că-mi plac macii? big grin
    poate că versul este permisiv, ca şi consctrucţie, kenza, numai că- eu aşa cred- în distilarea aceea de cuvânt (poezia) păşeşti ca pe nisipuri mişcătoare. metafora, distilată prea mult, ermetizată, ar putea ajunge lesne să semene cu un perete gol, cu un vid ambalat în celofan, iar poezia lăsată deschisă, scrisă grăbit, seamănă trist cu un arc (bolnav) de cerc. personal, mi se pare mult mai facilă răsucirea de frază şi mult mai generoasă în transmitere, chiar dacă fug cât pot de scrierea de întindere. povestirea, nuvela şi romanul îţi dau răgazul unor explicaţii care în poezie lipsesc cu desăvârşire. (motiv pentru care s-au inventat aceia care vor să ne spună ce-a gândit poetul, deşi eu ştiu că poetul, atunci când scrie, este de cele mai multe ori în transă).
    identitatea individului şi unicitatea lui. da, aşa cred şi eu.
    păcatul… din grabă. din egocentrism, din risipirea de litere şi inconştienţă, despre el vorbesc. sau o fi altul? winking mi-am recitit poezia trecută deja în sertarul cu uitări (cât de repede pot să uit ce scriu!!! pff sad ) dar cum vraja lui ieri s-a risipit…
    şi pozaaa… a dispărut pozaa? laughing

Comments are closed.