culori

monocromatica tăcerii

ni se aşează o brumă nouă pe gânduri. şi în sfinţenia pământului este iară un îngheţ peste care, om de lut şi deznădejde, calci obosit.

dincolo de fereastră, toamna şi-a dezlegat caii negri întru sălbatică desfrunzire şi-n frigul dintâi al dimineţii, dâre de alb şi de spaimă alungă soarele în ceaşca de ceai. e un miros de miere scursă între noi, înnegrită de friguri, atunci când toamna aceasta golaşă ne pătrunde cu degete lungi.

aflu de la călin despre abaterea de la culoare, iar de la flavius vine un zvon de uitare în fotografii. şi mă întreb şi eu: unde e soarele din gutuie, unde ni-s zâmbetele? în care toamne? în care inimi ne-am ascuns, ne-am uitat, ne-am fugit de noi înşine?

 fotografia este, ca de o vreme, opera lui călin.

liniştea este un corb crescut sub piele? lutul se întomnează a rugină?

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

1 thought on “monocromatica tăcerii

  1. Liniștea ți-e adusă, pe aripi, de un corb
    cu penele căzute și ochiul viu, neorb,
    plătită c-o gutuie furată de la toamna
    închisă-n zbor alb-negru, atunci când vine iarna.
    happy

Comments are closed.