despre oameni şi poveştile lor

rain drops

oriunde te uitai în jur, aceleaşi chipuri de tinere cu părul lung şi drept, cu machiajul impecabil şi siluetele subţiri, prelungi, în formă de lacrimă. îmbrăcate la fel, în alb tulburător.

rain drops. mereu mi-au plăcut silabele acestea pe care mi le şoptesc iar ca pe o incantaţie, cu ochii la femeile ce par desprinse dintr-o altă poveste, una cu totul străină mie, deşi străină- sau mai degrabă rătăcită- sunt eu: biată arătare uscată, mai scundă decât ele cu cel puţin un cap şi cu părul ciufulit, zburlit de vânturi şi de nepăsarea mea. haina mea lungă, de culoare incertă şi ea, pare scăpată dintr-un muzeu, însă eu o prefer de departe. îmi este comodă şi, ca orice lucru îndelung folosit, îmi seamănă, mă recunoaşte. 

ţin mâinile ascunse în buzunarele altfel goale şi aştept. mesajul a fost suficient de limpede: ora 12, salonul de sticlă, deşi sticla este doar un pretext în încăperea aceasta luminată de cei şapte sori invizibili. iar eu stau în continuare mai departe, mai aproape de uşă, gata să evadez, să o rup la fugă la nevoie şi privesc către ele ca la un spectacol de staniol. e drept că mai simt privirea uneia dintre ele, preţ de o secundă, aşa cum ai privi un detaliu neînsemnat ori o imperfecţiune acceptată ca atare şi-apoi repede uitată. tinerele au cu totul alte preocupări decât să afle cine sunt ori ce caut eu aici. ele curg mai departe, de colo, colo, în cercuri largi şi concentrice, le aud ciripind într-o limbă străină şi le simt mirosul de piele atent îngrijită, centimetru cu centimetru, până la albul acela translucid, acoperit apoi cu un soi de mătase elastică ce scânteiază. în murmurul acesta blând şi inofensiv, aproape lăptos, femeile sunt toate un zâmbet cristalin, o mulţumire măruntă ca moţul de frişcă ridicat mândru pe o prăjitură.

rain drops. tot privind fără să ştiu ce caut mi-am amintit că, demult, când am fost întrebată cum mă numesc, am rostit pur şi simplu aceste cuvinte. probabil că numele meu este altul, dar între timp l-am uitat ori ceilalţi l-au acceptat repede pe acesta. aveau în sfârşit ceva de care să se lege, un indiciu care ducea spre mine, legându-mă astfel de realitatea lor imediată, cruda şi simpla lor realitate. inutilă în ansamblu şi supusă uitării.

mă întorc cu gândurile la încăperea în care mă aflu de minute bune intuind că sunt privită, studiată ceva mai atent de undeva din exterior, punct minuscul şi atât de opus acestei mişcări lente, acestor respiraţii egale şi parfumate, prinse într-un lanţ efemer. pentru o clipă am senzaţia că sunt prinsă într-un borcan cu fluturi.

din lumea de unde vin eu, frumuseţea este doar o scânteie apărută uneori, în lumea de jos murmurul este clocot şi furie curbat pe alocuri de disperare, iar oamenii au o singură preocupare, aceea de a supravieţui într-un fel sau altul, de a fura clipei seva, atâta câtă se poate, atâta câtă este.

într-un târziu peste curiozitatea inerentă se aşează greaţa, senzaţia de saţietate şi de prea mult şi chiar respingerea, deşi focul ei este încă molcom. mă recunosc încordată în oglinda unui chip care zâmbeşte din celălalt capăt al încăperii şi lumina pare să se prelingă pe acel chip ca o substanţă densă şi rece. dintr-o dată simt că trebuie să ajung acolo, lângă ea- femeia îmi seamănă de parcă aş fi eu însămi trecută de mâinile stiliştilor- dar trupul meu refuză orice mişcare şi numai ochii privesc, în timp ce mintea mi se inundă cu gânduri ce par să dea alt sens locului acesta şi chipurilor ce zâmbesc mai departe, în rotirea lor.

dintr-o dată zgomotul de sticlă spartă se amestecă cu ţipătul de teamă iscată în trupurile acestea atât de perfecte şi atât de străine de viaţă. o mie de ochi mă privesc parcă de-odată, acuzator. ochi goi, perfect desenaţi, din care lumina şi viaţa au dispărut de multă vreme.

– bun venit în casa sufletelor, rain drops! este vremea să îţi alegi un alt înveliş.

sursa foto:salome

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

1 thought on “rain drops

Comments are closed.