poezii

când arde cerul

ne arde cerul peste tâmpla plânsă
şi toamna de sub os de frunze râde
curbat, un semn de foc,
sau de noroc
ne strigă cerul care-n flăcări stinge
amarul zilei, lacrima dintâi
pierdută parcă în gutui
când toamna asta,
ca un biet călcâi
sub sabia lui cronos plânge.

se-aprinde cerul şi cu el tăcerea
din care coacem pâini de amintiri
rugina, ca un lanţ fragil
sau ca un şarpe
de insinuare
ne frânge dorul şi ne pierde mierea
din gândul toamnei, amorţit.
cu chip de câine sau de om
străin
ni se întoarce noaptea în ferestre
alunecând, ademenind molcom
pe cronos care-n sine râde.

când arde cerul, numai călin e la post…ademenitor. happy

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

4 thoughts on “când arde cerul

  1. Timpul se scurge în frunze de toamnă uscate, ce ard,
    când marea se-ascunde de mine
    pe-un cer înroșit de rușine,
    și-mi plouă pe pleoape cu lacrimi și praf de pe stele-adunat,
    și imi așază-n suflet amănunte
    despre lumini și valuri prinse-n umbre.

    Te salut cu drag!

  2. Se scurge timpul sub un semn ciudat,
    Apare toamna in vestmant uscat,
    Ne plange cerul peste amintiri
    De vechi, suave,sangerii iubiri…

Comments are closed.