poezii

o bancă

îţi eram verde şi aspră
catifea din cedru uscat şi vopsit,
îţi eram şoaptă încuiată în lemn
şi în timp.
îţi eram lacrimă.

apoi, parcă se făcuse toamnă.
ne dureau îmcheieturile de atâtea îmbrăţişări
şi fiecare secundă orfană
ne privea cu mirare.
îţi eram patimă.

de undeva, din miezul asfinţitului,
umbrele cu dălţile lor de argint
desenau ademeniri peste noi,
muşcând din timp,
acest inutil depozit vechi, de amintiri,
îţi eram inimă.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather