despre oameni şi poveştile lor

un cerc deschis…

te recunoscusem de departe cum veneai, cum treceai printre ceilalţi oameni, privind agale. îţi albiseră şi ţie tâmplele, cumva ştiam asta, era firesc, dar ochii erau la fel, exact la fel, două mărgele de lumină neagră, ca demult, zâmbind în acelaşi fel… periculos de interzis?

mă gândeam că de-ar fi să aleg un timp, un decor pentru ceea ce ar fi însemnat revederea noastră, aş fi căutat exact această zi, un început de toamnă mirosind a ceaţă, un început de rugină în jur. pentru că dintre toate anotimpurile, toamna mă face mereu mai blândă, îmi domoleşte cumva simţurile şi mai toceşte din gândul altfel ascuţit.

sunt mai cuminte toamna, ca o pisică topită de dorul soarelui, ca o monedă scăpată din buzunar. şi mi-e capul plin de melancolii coapte în roşu-gălbui. sunt mai darnică toamna, de parcă totul în mine ar fi de vânzare, iar eu îmi îngădui nebunia unui preţ redus la zero, la nimic, fără să îmi pese de ceea ce rămâne după aceea, atunci când rafturile golite ale sufletului mă privesc parcă cu reproş.

ştiu, ţi-ai aminti că eu sunt o pasăre de iarnă de fapt şi că întâlnirea noastră dintâi, acea recunoaştere dacă vrei, pentru că ne ştiam de ceva vreme, bucata aceea ce timp atât de profund pură, a fost desenată de noi în zăpadă. încă mai ştiu asta, o ştiu chiar dacă unele detalii au fugit din amntiri. şi ţi-aş spune că, de fapt, toate iubirile mele sunt legate de iarnă. de o iarnă repetată ca o lecţie, până când am înţeles şi eu: trăisem o iarnă care ne iubise pe amândoi, o iarnă care mă făcuse pentru o clipă frumoasă pentru că aşa mă vedeau ochii tăi.

apoi a venit primăvara şi ne-a şters cu ploile ei orice palidă urmă de îmbrăţişare. de la distanţa amiezii sălbatice, ne priveam străini, ca nişte complici siliţi într-un sărut ilegal, unul pe care ne străduiam să-l ştergem din priviri. cumva, asta mi se estompează din gând ori de câte ori privesc înapoi.

când vara ni se aşezase leneşă pe pământ, între noi erau deja hăuri de gheaţă iar vina o purtam eu, în întregime. alesesem.

astăzi, când te privesc venind, căutându-mă printre ceilalţi cu ochii tăi fantastici, îmi dau seama că într-un fel mi-a fost dor de tine. şi mă bucur nespus că este atât de toamnă între noi. în rugina ei mă ascund şi te privesc cum treci, tresărind uşor, aproape prin mine treci, ca atins de-un sărut, ca într-un cerc uitat deschis. îmbrăţişare.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

8 thoughts on “un cerc deschis…

  1. „sunt mai cuminte toamna”… Aiurea !!! Pe cine încerci să aburești tu ?
    P.S. scuze de gluma mai puțin (spre deloc) potrivită cu tonul postării tale. Dar, na ! E luni, e început de toamnă și dacă nu le iau în piept glumind, o iau naibii razna …

  2. Iată ce ți-ar fi zis conu’ Nichita despre cerc:

    „Lecţia despre cerc

    Se desenează pe nisip un cerc
    după care se taie în două,
    cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
    După aceea se cade în genunchi,
    după aceea se cade în brânci.
    După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
    şi i se cere iertare.
    Atât.”

    Numai că el nu a avut zăpadă și ți-a desenat în nisip, așa cum s-a priceput.

  3. Ce pisica topita de dorul soarelui? Tu esti pisica cu dor de iarna, ce toarce ritmat si, cand nu toarce, priveste pe fereastra cum ninge linistit!
    Lasand gluma la o parte… superbe metafore! happy

Comments are closed.