despre oameni şi poveştile lor

si dacă ţi-aş spune

că ştiu cine eşti? că am văzut într-o zi, pur şi simplu, fără să fi căutat asta, dincolo de uşile care te ţineau captiv într-o altă lume, ori, poate, fusese o izolare silită de raţiuni…. raţiuni???

în fine, chiar ştiu cine eşti. ochii, gura, succesiunea firească a oaselor sub piele, zâmbetul, toate lipsite de nimbul acela pe care ţi-l dăruisem eu cândva, copil nebun ce-şi arsese propriile păduri.

– de ce faci asta?- m-ai întrebat şi eu ţi-am răspuns cu un zâmbet crud, ca de frunză. ştiam că ploile erau undeva pe-aproape, gata să stingă orice văpaie. contam pe ele.

– contează pe mine!- tot glasul tău, cel puţin aşa îmi imaginam că vei spune, dar tu ai tăcut cu ochii plecaţi, de parcă mi s-ar fi dezlipit rochia de pe oase. iar eu am ridicat din umerii goi şi-am plecat mai departe. exersasem asta suficient de mult, parcă şi vedeam cum ard pădurile în urma mea iar tu priveşti lung, nedumerit: nimic de salvat? nimic de luat cu tine?

aminteşte-ţi că te ştiam într-un alt fel şi asta îmi era totul. te ştiam chiar fără să văd, plecând. şi-apoi pădurile mele te speriau încă atât de mult!

astăzi, când ştiu mai mult cine eşti- succesiunea aceea a oaselor, respiraţiile, cărţile uitate deschise pe noptieră şi umbra mâinii tale pe sticla dintre noi- îmi vine să cânt.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “si dacă ţi-aş spune

  1. Nu e timp pentru taine si povesti. Pescarusii tipa de dorul tau, iar eu te astept sa-mi daruiesti, din nou, scoici cantatoare, si sa ne tinem de mana pe malul marii albite de rasuflarea sarata a timpului, acolo unde niciodata nu apune soarele, iar iubirile nu mor.
    Oare vei mai regasi drumul? Urmele pasilor mei se acopera singure cu nisip, de fiecare data cand furtunile de vise neimplinite imi pangaresc sufletul, dezbracandu-ma de credinta in zei, si, lasandu-mi trupul fara forma, gol, piatra de hotar la granita dintre noi doi.

  2. Oare chiar știi cine sunt? Pe sub pădurile tale colorate, cu miros de frunză proaspăt ruptă, pașii mei ți-au fluturat mereu călcâiele dezrădăcinate, atât de loiale vântului. Tu ai urmărit doar pietricelele desprinse din tălpi, în chip de drum, asemenea firimiturilor lăsate de Hansel și Gretel, ca să-ți înlături sentimentul rătăcirii. Oare chiar știi cine sunt când îți plec de sub genele rămuroase?

  3. în fiecare piatră ce respiră sub piciorul meu este o taină. în fiecare frunză ce cade aurie în urma mea este o iubire care a murit. povestea ei în descompunere. şi timp. chiar dacă ştiu cine eşti astăzi, mai mult decât aş fi vrut, mai puţin decât aş fi putut iubi, eu am plecat. crezi că odată arse pădurile o să vreau să găsesc vreun drum, oricare? eu îţi dădusem totul şi azi mi-s fără de mine… la ce bun să mă întorc?

  4. ma bellehappy
    oare cum aş putea să uit ceea ce mâinile întinse îmi spun şi ochii veşnic legaţi ascund?
    eu ştiu tot ceea ce îmi spune pământul. şi noaptea. mai mult de-atât îmi interzic. ar fi ca şi cum mi-aş spune inima.

  5. Daca aceste intoarceri in cuvinte nu iti arata drumul spre mine, atunci, intradevar, la ce bun sa te mai intorci? Soarele a amurgit in intrebari nepuse, furtunile mi-au uscat pe buze saruturile nedaruite-ti, si marginea marii a disparut sub valuri, cand farul alb s-a stins, lasandu-ne in intuneric, sortiti de a nu afla niciodata cum ar fi fost “si daca?”

  6. de ne-ar fi cuvintele ca stâlpii lui zoroastru, ai putea să-mi promiţi că vulturul va atinge ochiul ce duce în raiul poveştilor? doar pe el?
    de ne-ar fi cuvintele ca limanurile ferite de apele deznădejdii, ai putea să-mi promiţi tu că ne vom rămâne şi ne vom fi de-ajuns?
    de fiecare dată când plec… mă las zălog ţie, ca o promisiune că poţi conta pe mine, aşa cum aşteptasem odinioară să îmi spui chiar tu. cum să pleci când totul este o legare pe totdeauna, dincolo de orice distanţă sau fir de timp? happy
    acoperă-ţi chipul, te rog. eşti atâta de frumoasă că tocmai de aceea se ruşinează soarele.

  7. adică simţi nevoia să-ţi capeţi nişte găleţi în cap? stai că acuşica viu!!! laughing
    între noi fie vorba, patrick stewart are, părerea mea, cea mai faină şi elegantă provocare. greu de egalat aşa ceva.

Comments are closed.