poezii

rece, aprins…

rece
şi-atât de-aprinsă de iubire
îmi aşez palmele pe spinarea unui gând.
rotiri de păsări oarbe îmi aduc vinovăţia dorului
de un munte albastru pe coamele căruia
zeii îşi mai aruncă râzând toate merele roşii ale discordiei.
poate că tu- îmi spun
dar numai vântul îmi răspunde
atunci când privesc pe furiş
prin lacătul spart al nopţii promise.
poate că eu,
dar legarea aceea prezisă de iele în fum,
miroase astăzi a ape despărţite
de un toiag de nisip.
rece
şi-atât de aprinsă de nelinişte
te mai aştept pe sub porţile nude
ale unei îmbrăţişări,
să ne prefacem iar, ca doi fluturi străini,
bolnavi de nemurire
că lumea ne-ar putea fi de-ajuns,
ca o pâine ruptă din soarele amiezii,
atunci când marea
mirosea a granit.
uneori… doare.
şi-atunci ţip ca pasărea prelinsă pe ape
o chemare numai pentru tine.
şi mi-s ochii uzi
ca pietrele care conturează marea,
ferindu-i risipirea rece
şi-atât de aprinsă de tine.

poezie începută ca şi comentariu la un vers ameţitor

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

3 thoughts on “rece, aprins…

  1. Foarte des doare, tot ce ai adunat tu mai sus intr-un buchet de cuvinte. Dar momentele dintre “contractiile inimii” si ale sufletului – desi rare- sunt inaltatoare.

Comments are closed.