locuri din sufletul pisicii

meryem ana (casa fecioarei maria)

am visat de curând, într-o noapte, că am evadat amândoi din arşiţa unei zile fierbinţi, parcă tot august fiind, căutând răcoarea pădurilor de pini pe muntele uscat, din piatră roşie, aproape incandescentă, pe care oamenii îl numiseră al privighetorii, lucru curios de altfel, căci în liniştea aceea aproape nepământeană se auzea numai cântul greierilor, de parcă toate celelalte vieţuitoare amuţiseră şi cu ele de-odată şi oamenii.

păşeam amândoi, atât de sfioşi, ca nişte rătăciţi prin basmele copilăriei, ferindu-ne să tulburăm imaginea aceea ca un covor preţios, ţesut din umbre şi soare înaintea noastră. în spatele nostru se topeau alb ruinele prăfoase ale efesului, oraşul a cărui minune s-a pierdut definitiv, ca şi cum artemis şi-ar fi şters toate urmele pământene, supărată pe oamenii care au uitat-o. în urma noastră se întindea molcom valea celor şapte biserici ale apocalipsei şi cred că am fi uitat cu desăvârşire că suntem într-o ţară musulmană, la răstimpuri însă ni se aşezau înaintea ochilor femeile cu acoperământul lor negru, a umilinţă.

mai întâi am văzut statuia imensă, aurie, în preajma căreia oamenii, ca şi noi, se opreau cu răsuflarea tăiată. cu braţele larg deschise, Fecioara îţi apare dintr-o dată înaintea ochilor, chemând mai departe, în miezul pădurii de pini pe toţi copiii ei hoinari, care se întorceau… acasă.  şi am mers mai departe, urcând, în aceeaşi linişte mângâiată de greieri, miere şi catifea împreună. inimă.

meryem ana evi a fost descoperită în secolul 19 de către un călugăr francez, graţie viziunilor rămase scrise ale unei călugăriţe romano-catolice germane, ţintuită de boală la pat, însă locul acesta de pelerinaj, vizitat până acum de câţiva capi ai bisericii, este încă lipsit de recunoaşterea oficială. în sprijinul autenticităţii locului sunt aduse drept argumente scrierile biblice şi celebra frază prin care Iisus cel răstignit îşi încredinţează mama apostolului Ioan (şi se ştie, mai mult sau mai puţin exact, despre călătoria lor spre efes), dar şi faptul că la puţini kilometri de acest loc, la selcuk, se află biserica apostolului ioan şi mormântul acestuia.

o casă simplă şi mică, de piatră, adăpostind un altar şi locul unde se spune că ar fi adormit Fecioara (în care este interzisă fotografierea), câteva semne ale bisericii- printre care am recunoscut rozariul lui papa benedict- lumânări aprinse şi aceeaşi linişte ireală, aparte, aproape tangibilă. oamenii se roagă, aprind lumânări, tac, iau apă de la izvorul despre care se crede că ar fi tămăduitor. oamenii privesc, cred ori sunt numai curioşi, dar fiecare vorbeşte puţin, aproape în şoaptă. panourile mari vorbesc despre istoria locului, despre găsirea şi reconstrucţie şi zâmbim găsindu-l pe cel scris în limba română. ceva mai încolo statuia lui francisc de assisi şi zidul dorinţelor care se împlinesc, piatră peste care au nins, legate unele de celelalte bucăţi de pânză ori de hârtie pe care oamenii şi-au lăsat speranţele, visurile, dorurile. şi apoi, mai departe, păşind încet, ieşi din cupola aceasta de linişte zâmbind ca după o împăcare. te întorci în lumea ta. bine ar fi, pelerinule, să îţi aminteşti uneori… bine ar fi.

la meryem ana am ajuns anul trecut, în august, cam prin vremea aceasta. şi mi-am amintit că una dintre dorinţele pe care le-am legat acolo s-a împlinit deja. de fapt chiar două. happy zilele trecute am regăsit aceste imagini şi mi-am amintit că povestea locului în care, în fiecare an pe 15 august se ţin slujbe în cele trei religiii- musulmană, catolică şi ortodoxă- a rămas printre cele încă nescrise de mine. aşa că astăzi, de sfântă mărie, aş vrea să vă dăruiesc, măcar prin cuvânt, liniştea, împăcarea, pacea pe care eu am trăit-o acolo. una nepământeană.

la mulţi şi buni ani, tuturor celor care astăzi îşi serbează numele. în copilăria mea, această zi era mereu a bunicii mele. în inima mea este şi astăzi la fel…. va fi mereu.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

2 thoughts on “meryem ana (casa fecioarei maria)

  1. poate că tocmai de aceea, hapi, scrierea a aşteptat un an de zile ca să se nască. adevărul este că liniştea aceea de acolo a fost o experienţă rară (şi preţioasă) pentru mine. happy

Comments are closed.