despre oameni şi poveştile lor

tampoane

îl privea cu ochii pe jumătate închişi, filtrând lumina. şi amintirile. mereu amintirile pe care încercase să le uite, dar trecuseră anii şi ele tot reveneau ca nişte câini turbaţi. durerile zemuiau în sufletul ei. încă încerca să înţeleagă de ce oamenii, aproape toţi oamenii sfârşeau prin a întinde mâna cu precizie către locul acela al ei. locul dureros. mâini lungi, tremurătoare, crengi care o zgâriau, o răneau şi o făceau să se simtă groaznic.

el se întoarse pe spate. o urmă de zâmbet îi scânteia în ochi. şi oboseală.

– la ce te gândeşti?

– la nimic- pusese ea repede zidul între ei. ce să-i fi spus de fapt? omul oricum avea să moară ca toţi ceilalţi, aşa că era cel puţin lipsit de rost să îi spună cât de tare o durea.

– sunt gânduri care dor- şopti el- ştiu că dor.

ea ridică din umeri. ce-i păsa lui de fapt? oricum avea să sfârşească şi cu povestea asta. în noaptea asta chiar. apoi avea să plece.

– sunt un om bun, să ştii. aş putea să te fac fericită.

ea se întoarse cu spatele. ghemuită în fustele ei semăna cu un arici. îl auzi foşnind. apoi văzu cu coada ochiului mâna lui. ştia. de-acum urma atingerea. oricât se abţinuse, voia şi el, ca toţi ceilalţi, să îl atingă. un val de furie îi inunda deja coşul mic al pieptului. închise ochii. încă se silea să rămână dreaptă. atentă. aşteptând.

-uite!- strigă el- uite!

ea deschise ochii. în mâna lui întinsă lucea un sâmbure de zahăr colorat. semne de întrebare i se agăţau pe gene.

– este doar o bomboană- şopti el. zâmbi. zâmbi şi ea. micul sâmbure se rostogoli în mâna ei. îl privi curioasă. el încă stătea pe spate, lipit de pământ. mâna lui scosese din buzunarul cămăşii un alt sâmbure.

– mai am, vezi? mai am. să o laşi neapărat să se topească în gură.- şi zâmbea.

aşa începuse totul, fără de atingeri. după o vreme în care el o aşteptase răbdător, ea fusese cea care îi pusese mâna acolo, dar el se împotrivise. şi se retrase:

– şi pe mine mă doare, să ştii.

după o altă vreme, o învăţase leacurile. cu paşi mici şi nesiguri ea îl urma pe calea aceasta a iertării, a vindecării. o învăţase să îşi facă singură tampoane pentru amintirile care sângerau uneori. şi o învăţase să râdă.

ceva mai încolo învăţase cu el că toţi oamenii au câte un loc al lor, dureros. că fusese şi el rănit cândva.

***

prin fereastra deschisă ea simţi mirosul de mare. zâmbea întinsă pe albul cearceafului. se copsese în zilele din urmă ca o măslină, ca o amforă de lut se uscase în soare şi se umpluse de emoţii noi. el zăcea pe podea într-o încremenire mirată. în balta de sânge aproape uscat, tampoanele semănau cu nişte fulgi de zăpadă.

– da- şopti ea- cred că am fost fericită.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

2 thoughts on “tampoane

Comments are closed.