despre oameni şi poveştile lor

când muzele…

mell se trezise dintr-o dată, speriată de gândul că iarăşi dormise prea mult şi avea să întârzie la ceremonie, însă zorii abia îşi deschideau pleoapele şi prin aburul lor lăptos îşi simţi ceasul ticâind cuminte la mână.  fusese un dar primit de la soră-sa, polly, pe care ea îl primise cu încântare, deşi soneria lui era puţin mai altfel decât s-ar fi aşteptat. la ora potrivită- încă se mai lupta cu decizia asta- ceasul se apuca să turuie de parcă era chiar soră-sa cu retorica ei, ca o moară stricată. altfel, când tăcea ca acum, cu ochii în cafeaua ei şi capotul înflorat, înfăşurat pe trupu-i subţire, era chiar o fată drăguţă, deşi cea mai frumoasă dintre ele rămânea erin, poate şi din pricina ochilor mari şi verzi care scânteiau ademenitor. în plus, lira ei magică ştia nişte cântece care puteau tăia respiraţia oricui.

din livingul mare se auzi glasul lui urr. tocmai ce îşi scosese nasul din găleata ei cu stele şi părea mulţumită. ritualul pe care, în ciuda tuturor rugăminţilor (ba chiar şi vecinii chemaseră o dată poliţia) îl ţinea cu precizie astronomică, era pe sfârşite şi toate ca toate, dar rostogolirea aceea a stelelor ar fi sculat măcar jumătate dintre cei rătăciţi prin hades; era deci mult prea mult pentru sensibilele urechi ale locuitorilor parnasului cel departe de oraşul prăfuit şi vulgar. dar urr râdea de fiecare dată în ciuda tuturor avertismentelor soră-sii care vedea peste tot tragedii.

la drept vorbind i se părea o tragedie chiar şi faptul că ritualul lor de purificare o prinsese în tovărăşia celor două, în apartamentul de sud, uitând că la fel i se păruse şi atunci când locuise cu sora lor mai mare, cleo şi cu zănatica de terry care transformase livingul în sală de repetiţii, tropăind toată ziua, în vreme ce cleo era enervantă uneori cu felul ei mămos cu care le dirija pe celelalte, urmărind în tot şi toate cronologia istorică, de parcă asta ar fi contat vreodată prea mult.

de pildă atunci când callie se rănise cu stiloul ăla ascuţit cu care umbla toată ziua, ea se grăbise să-i oprească sângerarea cu ce avusese la îndemână, chiar dacă se nimerise să fie un papirus vechi, iar atunci când se întâmplase tragedia lui eut – deşi era de neimaginat cum se spărsese fluierul ei despre care toate ştiau cât este de preţios- ea fusese singura care îi înţelesese lacrimile şi îi dăruise mai apoi flautul cumpărat de la pan. sigur că ajunsese să regrete şi asta, convinsă că se puteau lipsi de cântecele acelea din miez de noapte, dar asta deja era altă poveste.

dintre toate surorile, lui mell îi plăcea totuşi , cel  mai mult şi mai mult adică, de tha poate şi pentru că ea râdea toată ziua privind lumea prin masca ei, măcar că asta cu privitul era o ocupaţie mai puţin stridentă şi sigur mai puţin periculoasă decât celelalte. i se părea că atunci când vorbeau amândouă, pentru o clipă i se lumina şi ei cerul deasupra capului.

cam grea viaţa cu atâtea surori! şi totuşi, adevărata tragedie, simţea sigur mell, pândea încă la uşă. prin perdeaua ei de lacrimi, ea văzuse cu o seară înainte carele de foc ale autorului şi pe ai ei ieşindu-i în întâmpinare. mamă-sa, rotundă ca o sferă îndopată cu toate amintirile pământului, părea că tremură în acoperământul ei ciudat şi desuet ca de slugă săracă. în parnas toată lumea purta costume de latex, ultima invenţie, arătându-şi astfel apartenenţa la înalta societate, doar ici şi colo se mai vedeau hlamide zdrenţuite, date de pomană săracilor care reuşeau să ajungă pe la vreo poartă uitată deschisă. cu toate acestea cine o putea contrazice pe mama lor?

hotărât lucru, erau o familie cam nebună- se gândea mel îmbrăcându-şi costumul cu un tremur uşor. o linişte ciudată părea că domneşte în jur, deşi la ora aceasta ar fi trebuit să se audă deja forfota obişnuită: flautul lui eut interpretând ce visase cu o noapte înainte, tropăielile vesele ale lui terry, ba chiar şi hărmălaia de stele ale lui urr care îi făcea inima să bată mai tare.

tremurând ca de frig, mell privi pe fereastră, de parcă acolo, în grădina lor plină de flori ar fi găsit motivul acestei tăceri şi chiar aşa şi era: autorul, un bărbat neasemuit de frumos, se plimba pe alei gânditor. trupul lui înalt şi puternic se dezvăluia în fiecare mişcare a latexului negru, perfect întins, iar pe muşchii feţei se ghiceau umbrele unor gânduri profunde.  nouă inimi tresăriră în nouă ferestre: ce arme purta la cingătoare străinul acesta?

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

11 thoughts on “când muzele…

  1. M-am pierdut prin haremul tău de muze râvnitoare, încep să le suspectez de relații nefirești cu arma străinului…

  2. Cred că dacă eram eu străinu’ cela, aveam drept armă un bețigaș, cu care răscoleam prafu’ de pe blog. Hai c-am revenit, mai mult nahă decât almă, da’ tot e ceva!

  3. Mel (cu un singur „l”) s-a trezit azi oleacă mai târziu, dar pentru aia tot a trebuit să-și facă toate cele programate pe ziua respectivă, doar că ceva mai în viteză.
    P.S. M-am înscris și eu pe ceva pe care scria „submit your link”. Habar n-am în ce m-am băgat, recunosc. big grin

  4. Mmm, eu cred că armle erau stilouri sau, poate, nişte pensule?
    Uff, vreau să am şi eu timp să mă joc cu voi, abia în weekend mai am timp să vă privesc jocul. Sper să-mi revin curând!

Comments are closed.