despre oameni şi poveştile lor

despărţirea de negaţie

te-am privit ca pe o haină rămasă mică, în care amintirile mai luceau, imprimate asemeni unor amprente, semne ale întâmplărilor care ne arcuiau gândurile altfel întinse. o haină în buzunarele căreia strecurasem aproape fără băgare de seamă obiecte lipsite de însemnătate şi cu trup atât de efemer: o frunză a contrastelor, o idee prin care iscam opoziţii, o rostogolire de lemn tare, ca de nucă, a fricii şi printre toate, acele bucăţi de hârtie murdărită de scrisul mărunt al zilei, un scris acum tulburat, stins.

în buzunarele altfel mici, toate aceste resturi ale zilelor şi ale faptelor se amestecaseră, se contopiseră, împrumutând una de la cealaltă formă şi substanţă, ca o desfacere resemnată a fragilităţii în particule, în fire de nisip, prea moi pentru torsul altui înţeles cu frânghii ude.

te-am privit, negaţie, ca pe un tovarăş de drum, singurul ştiut, în îmbrăţişarea căruia îmi dormisem toate aşteptările, crezând numai că merg şi mergând ca într-o rătăcire. mi-ai fost aproape lipită de trupul meu, cu croiala ta strâmtă şi ademenitoare, aparent caldă, asemeni unui cocon. şi abia acum, când nasturii dorm departe de rostul închiderii şi tu stai deoparte, aproape implorând deşi mut – să ne păstrăm demmintatea şi speranţa!- realizez şi eu că vătuiala ta era însăşi teama mea de a păşi, de a ieşi din cercul acesta strâmt şi de gheaţă al fricii, dintre zidurile ce îmi păreau întunecate – şi care sunt doar paravane de hârtie vopsită- ale spaimei, ca o crustă legată de mine însămi pe suflet.

am zâmbit. lipsită de învelişul tău, îmi simţeam trupul atins de frig, lovit de vânturile care, curios, se jucau primăvăratic şi vesel, un trup poate uşor vulnerabil, dar cald din el însuşi, din seva care, fără de oprelişti fiind acum, îşi regăsise cântecul de odinioară.  am zâmbit şi te-am privit cu gând nou. dezlegate de cârpele oarbe, rănile  îşi caută vindecarea în lumină, aşa cum ar fi trebuit să fie întotdeauna, în vreme ce eu râd de falsele vanităţi ale esteticului.

şi ne vom despărţi. chiar în lipsa curajului, eu te las în urmă. din ceea ce crezusem a fi o haină caldă şi roşie, un căuş bun şi blând se ridică adevăratul tău chip, mirosind a furie şi a pucioasă, aruncând spre mine pietre cu miez de fum cât eu sunt deja departe. ploaia s-a oprit. un curcubeu se adapă din palmele mele, acelea în care sufletul râde. cu el îmi înfăşor zâmbetul şi mă duc ştiind că tu exişti şi te hrăneşti din mine doar atunci când eu afirm şi admit existenţa ta.

textul face parte din joaca inventată mai demult împreună cu road, aceea de a scrie simultan, pe o temă dată, iar astăzi ni s-a alăturat şi tibi.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather