o poveste obișnuită

o poveste de crăciun (fântânile sufletului)

în urmă cu un an, povestea fântânile sufletului câştiga premiul al doi-lea la o campanie al cărei sponsor era piatra online. mi-am amintit de poveste privind la fântâna câştigată atunci, cea care ne-a însoţit sărbătorile cu sufletul ei şi v-o dăruiesc din nou astăzi, unora spre reamintire… altora la prima citire.

– eu adun norii. cu zâmbetul meu îi ademenesc şi cu mâinile amândouă îi prind unul de celălalt, unul cu celălalt, masă compactă şi totuşi incredibil de diafană, ca o zăpadă de zahăr iscată de rotirile cerului, cele pe care, din cauza distanţei, voi, oamenii, nu le puteţi vedea. apoi privesc cu atenţie în jos, înspre  lumea apăsată de griji, căutând pe chipurile voastre semnele aşteptării, chemările nerostite. de sus nu se aude niciun zgomot, numai o linişte mare, albă, ca micile bucăţi de nori pe care le desprind şi le las să plutească încet. la început ele plutesc uşor, indecise, apoi se desprind în particule tot mai mici şi se întrec vesele în coborâre, ca într-un dans magic, ca o joacă de ape în fântâni. şi atunci muzica râsului lor are ceva din inocenţa glasurilor de copii, cele care se aud dintr-o dată tot mai limpede chemându-mă şi chemându-ne, pe măsură ce fulgii ajung pe pământ. pentru ei, ninsorile mele au întotdeauna frumuseţea aceea imensă, copleşitoare, din care se naşte bucuria, căci pentru sufletele de copii eu ning.

iarna tăcu scuturându-şi uşor poalele rochiei albe de care se agăţaseră nişte nori-fulgi micuţi. copilul, cu mâinile pline de dulciuri, aşa cum nu mai văzuse în toată viaţa lui, o privea ghemuit de sub pledul cu care ea îl învelise, într-un amestec de uimire şi de bucurie. îi era cald şi îi era bine pentru prima oară.

desigur că iarna era tare frumoasă, aşa cum erau doamnele acelea elegante pe care le vedea trecând pe stradă, numai că, spre deosebire de ele, care nici nu îl băgau în seamă de cele mai multe ori, iarna nu numai că se oprise să îl privească cu duioşie, dar îl poftise deîndată cu ea, în lumea ei.

copilul acceptase fără nicio ezitare. pe pământul rece şi ud nu era nicio bucurie care să îl reţină, nici chiar dragostea mare a mamei lui care nu reuşea să umple oala cu mâncare ori casa cu căldură, oricât de mult ar fi vrut, oricât de greu şi din greu ar fi muncit. ei erau mulţi şi săraci, lipiţi de săraci, iar tatăl lor plecase de prea mult timp şi nu mai privise în urmă. oamenii îl vorbeau în sat ca pe un mort, mamă-sa însă nu răspundea niciodată, nici da, nici nu. îl ferecase aşa cum făcuse şi cu zâmbetul ei, dar copilul ştia că noaptea, târziu, pe când cei mici dormeau, ea se apleca adesea asupra lor cu ochii plini de lacrimi şi atunci i se iţea pe chip un zâmbet jilav, de dragoste mută, de dor.

cel mai mare fiind, copilul trudea după puteri prin ogradă, încercând să mai ia din povara mamei şi învăţase repede să-i strunească pe cei mici, dar cel mai mult îi plăcea să meargă pe dealuri cu oile altora, căci ei nici asta nu aveau, urmat la mică distanţă de câinele mare şi negru al babei catinca. acolo, în singurătate, visa cu ochii larg deschişi la întoarcerea tatălui ori, dacă asta nu se putea, la zile în care, mare fiind, va putea umple ograda şi hambarul. mai ales visul acesta din urmă îi umplea sufletul şi parcă o vedea aievea pe mamă-sa cu zâmbet larg şi luminos, ca de demult.  purta în suflet nesecate fântâni şi ştia.

în zilele lungi ale verii şi chiar în toamnă, băiatul ajuta pe cei mai înstăriţi pentru  o bucată de pâine pe care mama o lua în tăcere de pe masă ca pe un dar necuvenit, dar când forfota satului se domolea, în liniştea aspră a iernii, ei o duceau tot mai greu. frigul din casă şi foamea sălbatică făcea ca totul să fie mai apăsat, aşa că băiatul luase de la o vreme calea oraşului cu trăistuţa lui de pânză pe umăr, aşa cum auzise pe la alţii, aşa cum făcuseră şi alţii, dar fie că nu avusese noroc, fie toate cele auzite erau numai amăgitoare poveşti, iar el se întorcea seară de seară istovit şi îngheţat sub privirile tăcute ale celorlalţi.

în dimineaţa din urmă, cea de ajun, copilul se trezise cu hotărâre nouă. de câteva zile zăcuse în pat cu febră mare şi ochii lucind, dar simţise deodată un fior, o chemare căreia nu i se putea opune. aşteptase lungit, cu ochii închişi, plecarea celorlalţi, îi auzise pe cei mici cu glasurile lor ca nişte clopoţei stinşi cum se îmbiau a joacă şi apoi, când se lăsă iarăşi liniştea, se ridică şi el din patul de boală, slăbit. îşi regăsi trăistuţa agăţată de uşă, ca o veche tovarăşă şi ieşi afară, în aerul rece care îl ameţi. zăpada cea nouă îi albea ochii, dar rămase neclintit. porni agale către oraş, peste dealuri, lăsând în urmă casa măruntă şi pe câinele babei care îl privise cu un soi de reproş mut, pe care el îl şterse repede din gând.

din cauza zăpezii şi a bolii, băiatul ajunse cu greu în oraş, pe jumătate ud, pe jumătate tremurând, cam la vremea când forfota începea să se stingă şi numai cei întârziaţi mai treceau cu braţele pline. cineva îi aruncă dintr-o maşină câţiva bănuţi, cineva strigă la el, oraşul se gătise cu lumini şi din ochii caselor îi zâmbeau trufaş brazii cu podoabele lor, uitând că totul este efemer. prin aer se amestecau mirosuri ademenitoare şi dulci cu muzica veselă a colindelor, noaptea îşi lăsa încet pledurile, pregătind venirea crăciunului, copilul se rătăci pe străzi.

foamea, oboseala, frigul şi febra îl prinseră în cercul lor strâmt, dar copilul auzea încă susurul fântânilor din suflet. simţea că ceva  însemnat avea să se petreacă în noaptea aceasta, ceva ca o eliberare, ca o bucurie nemaitrăită, aşa cum fusese de fiecare dată când glasul lor se ridica în el. se adăposti sub o streaşină îngheţată de casă decis să aştepte acolo, în tăcere, oricât de mult, căci la capătul ei avea să ducă bucuria acasă, alor lui.

ea veni repede, de parcă el o chemase. albă, înaltă, întise spre el mâini transparete şi un zâmbet care semăna cu al mamei. copilul clipi, înţelese. se lăsă purtat de braţe, se lăsă înghiţit de alb în vreme ce fântânile cântau mai departe despre viaţă, despre bine. îşi dori atunci ca mica lor casă să fie plină de căldură, să aibă şi ei un brad şi mâncare destulă, îşi dori iar zâmbetul curat ca un ştergar al mamei. iarna i le promise pe toate.

– va trebui însă să-mi dai ceva în schimb.

– orice! – şopti copilul – orice!

văzu de acolo, de sus, de sub pledurile moi, casa lor măruntă în care ardea lumină nouă. văzu chipurile luminate ale fraţilor lui şi simţi mirosul de cozonac ridicându-se de pe masa primenită, împletindu-se cu cel de brad nou, lucitor. auzi foşnet de staniol şi auzi colindă. adormi cu un zâmbet mare pe chip, cam în vremea în care crăciunul, bătrânul, împărţea darurile.

dimineaţa îşi făcea potecă încet prin troienele lăsate, proaspete. iarna se jucase întreaga noapte rupând norii peste lumea adormită. sub o streaşină îngheţată de casă, undeva la o margine de oraş, abia ghicit sub zăpezi, maică-sa îi găsi trupul în care fântânile tăcuseră pentru totdeauna, urcaseră la ceruri. crăciunul plângea cu chipul unui câine mare, negru. chipul mamei împietri. în desaga micuţă lucea ca un staniol o promisiune neîmplinită.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

6 thoughts on “o poveste de crăciun (fântânile sufletului)

  1. Să ştii c-am evitat s-o recitesc, fiindcă mi-am amintit hohotele de plâns de la prima citire… Şi bine am făcut, dar asta până acum, când am recitit şi iar am hohotit.

  2. sincer, sincer, când am scris nu am plâns. ai fi zis că nici nu sunt pe-acolo eu, ci numai stiloul alergând.
    dar îmi rupe sufletul de fiecare dată când o regăsesc pentru că ştiu că există cel puţin un copil (de fapt sunt prea mulţi) în realitatea noastră grăbită, care ar da iernii tot pentru o promisiune. şi doare.

  3. Şi nu numai copii…eu mai ştiu şi adulţi care ar da tot pentru o promisiune. Şi doare tot aşa….dacă nu şi mai mult. Deşi, nu avem cum să măsurăm nici iubiri, nici dureri…

  4. m-am gandit, citindu-ti povestea, la fetita cu chibrituri.

    de fapt, ma termina povestile astea cu copii. si ma revolta – nu am cuvinte sa-ti spun cat de tare, intamplarile cu copii si oameni mari praf…

Comments are closed.