poveşti de adormit pisica

despre asumarea rolului de cocaină

cititorii mai vechi ştiu… au mai avut ocazia să vadă pe aici ceea ce numim scrierea simultană, o joacă pe o temă dată, ca un fel de baschet al cuvintelor dintre mine şi road. cumva însă nu am reuşit să conturăm până acum acea regulă care de astăzi se numeşte: “friday the cat is on the road…” winking (to awe! – aş completa eu) şi a cărei petrecere va avea loc vinerea. dar pentru că am întors clepsidra timpului, o să las explicaţiile deoparte şi o să scriu, căci ştiu că acelaşi lucru se întâmplă undeva la cluj…

praf alb, de zăpadă uscată în aşteptări.

tu mi-ai spus atunci, în semnul de început care ne încolţise mirabil în suflete, deşi nu mai aşteptasem nimic, despre zăpezile incandescente, acelea care se ridică înalt, uneori numai ca să coboare apoi, într-un fel de dezlegare a liniştii şi a sufletelor până atunci adormite. între noi se născuse ori fusese mereu un asfalt imaginar pe care şi unul, dar şi celălalt, desenaserăm în solitudinea noastră tot ceea ce nu ştiam, semne de cretă dintr-un limbaj pierdut şi pe care ploile îndoielilor le puteau şterge lesne. semne de îmbrăţişare pentru oameni desprinse dintr-un şotron de emoţii.

praf alb, ca de zăpadă uscată în neatingeri.

te iubisem de la primul cuvânt care luminase şoapta aceea dintre noi şi de la prima literă ce dărâmase albul tăcerii şi al temerii noastre. dar emoţiile nu se spun niciodată între noi. ele au gustul stins şi dulce, născând dependenţe mai grele decât cocaina cu care mă asemuiai în gândul tău, nici acela rostit. şi între noi, pe monitoarele acelea impersonale, un noian de cuvinte murdărind impresia de alb a unei paginii pe care nu o puteam atinge, oricât ne-am fi dorit. semne de îmbrăţişare prea mult amânate într-un desen aproape ascuns.

praf alb, ca de suflet uscat în tăceri.

mi-ai spus cândva, printre cuvintele cu care îmi descriai lumea aceea care, fascinantă, te ţine totuşi departe de mine, că de am fi mai aproape cu un cuvânt, cu o teamă măcar, aş recunoaşte semnele mele pe epiderma ta cea arsă de soare. un praf alb, ca de nisip peste care semnele timpului nu se mai măsoară în zile sau anotimpuri, ci în rămâneri şi legări, îţi însoţeşte uşor sărat zâmbetul. aşa că mi-am îngăduit să îţi scriu că m-aş vrea în curbura degetelor tale, plămadă din zăpadă uscată în arsura răsuflărilor tale. şi ştiu că ai zâmbit atunci. cumva, deşi tu nu mi-ai spus, ai zâmbit, lăsând pentru o clipă sângele să curgă mai repede prin vene.

praf alb, ca de iubire uscată în îmbrăţişări promise numai.

între noi a trecut timpul ca un arc cu săgeţi muiate în mierea amăgirilor. şi amândoi am desenat, ne este vina egală, promisiuni pentru acele zile care vor veni cândva şi care ne vor iubi cu insistenţă, cu obsesie, cu dependenţa pe care o dau zăpezile albe cele care se nasc mai întâi în înveliş de frunză, de sevă. am devenit un soi de lavă uscată şi albă curgând prin venele tale, numai că asta nu a fost destul şi nici de-ajuns. de la o vreme mă dureau tot mai tare umerii de lipsa braţelor tale, acelea care, ştiu, mi-ar fi hărăzit un zbor, singurul dorit. numai că nu-ţi puteam întoarce lacrima, îmi lipsea pesemne curajul.

praf alb, ca de inimă sinterizată sub soare.

te privesc în sufletul meu, singura oglindă posibilă. pe umerii tăi se ghiceşte oboseala şi în umbrele ochilor tăi dorul devine năprasnic.  a dezlegare şi a sărut, dorinţa coboară ca o lavă dintr-un vulcan pe care îl crezusem adormit şi eu, dar şi tu. şi înainte să închizi ochii, şoapta ta mă ajunge:

– asumă-ţi rolul de cocaină pentru inima mea, te rog.

pe urmă îmi pare că toate luminile dintre noi se sting şi eu rătăcesc ca un praf alb în bătaia vântului. visez că te ajung. praf alb, de zăpadă uscată în aşteptări, în neatingeri, în tăceri sau promisiuni de îmbrăţişări, praf de inimă sinterizată de dorul tău. şi strig către noapte că mi-e dor de tine! oare mă auzi?

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

4 thoughts on “despre asumarea rolului de cocaină

  1. Te aud. Și vina ne este egală. Că suntem dependenți. Dependenți de stări neînțelese nici măcar de cuvinte, în așteptarea lor (opusă așteptării lui Godot) de a fi săturate, adăpate și odihnite. Of, și ce oglindă e în sufletul tău! Nici nu știi. Nici nu-ți poți închipui. O oglindă plină de mistere, construită din sensuri, nu din rutina secretelor lui Polichinelle. E cocaină negustată încă de alții, între noi doi. Ne curge numai nouă prin vene, pe limbă, prin degete. E ca și cum am împărți pentru ultima dată orgasmul înainte de moarte.

  2. dacă mă auzi, este numai vina ta. aşa cum tot a ta este vina că ni se înşiruie cuvinte ca nişte arabescuri de fum care nu vor să se stingă nici chir atunci când ne recunoaştem, cu sinceritate, dependenţa. happy e ca şi cum am învinge moartea cu fiecare orgasm. tongue

Comments are closed.