despre oameni şi poveştile lor

octombrie

culorile se prelingeau alene, pe jumătate oarbe în lumina aceea difuză, mirosind straniu a lapte cald şi a copilărie, a respiraţie naivă şi blând curioasă, ca o deşirare de mărgele sau de fire, de cuvinte transparente ca nişte fâşii rămase surde.

scrie ce simţi! acesta fusese îndemnul dintâi al peniţei suspendate între aşteptare şi cuvânt. scrie ce simţi! dar ce mai simţea de fapt? cine era şi încotro o duceau paşii aceia mărunţi ai rutinei ce se opreau numai la răspântii, cu teama ca o pelerină în falduri grele căzută peste umerii rămaşi mici ai fiinţei? era asemeni tuturor în alcătuire, scânteie în norul de praf la lumii ce alerga necontenit spre niciunde, icoană cu pleoape oarbe, căzute şi hoţ de iubire din sufletele altora, un hoţ ce îşi hrănise propriul suflet cu galbenii aceia trufaşi, orgolioşi, într-un schimb nepermis, în care nu dăduse nimic ori aproape nimic. păcătuise. amarnic păcătuise luând din seva şi din frunzele găsite în cale, din florile atinse de brumă, luând totul ca pe un drept al ei, al fiinţei. omul gândeşte. păcătuise mai cu seamă crezând că i se cuvine acest bal al pădurii în care se aciuise (nu, nu fusese chemată) de o vreme, dar copacii obosiseră şi ei, chiar şi luna tremura uneori pe colţul ei de cer de parcă jelea.

spune ce simţi! auzise de multe ori aceasta şi tăcuse. de fiecare dată tăcuse ca un copil îmbufnat, lăsase un gol pentru că ştia de fapt că nu mai simte nimic, jocurile fuseseră doar un pretext de trezire, dar în focul iscat nu era nici emoţie şi nici căldură. spune ce simţi! dar ce simţi când sufletul pare stins, dispărut şi gura îşi dădea cu ruj roşu şi fals peste lacătul ruginit?

poate că am nevoie de o durere nouă! gândul acesta o prinse ca o speranţă cu steagul bolnav în bătaia vântului, dar durerea era aceeaşi, nu se schimbase şi nici nu se aşezase altfel, aceeaşi de totdeauna piatră de moară măcinând lent.

se întinse pe pământul jilav încercând să-i prindă răsuflarea în auz, aşa cum o mai făcuse demult, demult tare, în vremurile colorate de soare şi de nepăsarea dulce a copilăriei. în mână mai ţinea ca pe o greşeală trupul uscat al stiloului şi, curios, o frunză pe care nu-şi amintea când o prinsese de sub vânt. o frunză miraculos de albă, ca paginile neîntoarse şi neatinse de cuvânt.

închise ochii. vocile din suflet se ridicau încet, se legau una de cealaltă până când nu mai rămăsese decât una, doar una şi atunci în liniştea aceea de cântec topitauzi pentru întâia oară şoapta, o recunoscu. atunci ştiu:

– numele tău e octombrie!

pădurea o acoperi încet ca o uitare, luna zâmbi ca o mireasă gătită în argint, zâmbi şi ea cu ochii încă închişi, lăsând lacrima să coboare ca o promisiune de zăpadă. cerul se pârguia a asfinţit.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

21 thoughts on “octombrie

  1. Îmi place să te citesc când “se pârguieşte cerul a asfinţit”, când soarele care priveşte înapoi, mare şi roş, e soba sub a cărei dogoare blândă se torc, prelinse peste pervazuri, şoaptele tale de pisică happy

  2. Pentru prima oara de cand scriu aici, am uitat de tema. Am gasit-o maiestos aşezată în rândurile tale, şi desi nu vreau dureri noi, de toamnă, de octombrie rosu, am prea multe. Nu ştiu dacă penita mea va scrie azi ce simt, dar,desi am deschis calculatorul de 5 minute, simt că ai scris tu totul. Multumesc, Psi.

  3. ţi-aş spune: scrie ce simţi. dar cum ştiu ce simţi, astăzi îmi vine să te ţin în braţe, adriana. uneori tăcerile sunt mai grăitoare decât orice cuvinte, deşi ştiu şi eu, ştii şi tu, cuvintele eliberează… mă tem că nu am leac pentru lacrima ta, dar am o mână întinsă, un umăr mic, de pisic.

  4. Pisicuta, vin putin mai tarziu sa te citesc. M-am aglomerat rau in aceasta dimineata si tocmai mi-au venit niste neamuri in vizita. Revin de cum ma eliberez.

  5. Am scris şi eu ce am simţit: am simţit pământul mocnind de culoare, am simţit frunzele jilave, bătutul din aripi al păsărilor, nostalgia copilăriei şi cărţile.
    Am simţit că iubesc toamna mai mult decât primăvara, am simţit că trebuie să îţi fiu ţie recunoscătoare şi al clubului psi. De ce? Pentru că voi mi-aţi arătat cum să iubesc toamna!
    Numele tău e octombrie!

  6. laughing andreea, o iubeai deja, nu ai de ce să fii recunoscătoare cuiva pentru asta. cuvintele noastre poate doar te-au ajutat să vezi ceea ce ştiai deja.

  7. Astăzi octombriele meu a venit cu o mică răceală. Am ales să răsfoiesc blogurile clubului. Psi scrierea ta e superbă. Octombrie ma răscoleşte şi pe mine. Dar în acelaşi timp paradoxal ma bucură. E luna în care s-a născut cel mai blînd om, tati. Asa dulce amar cu iz de gutuie e Octombrie.

  8. pe aceasta de-acum, scorpio, nici eu nu o iubesc. de fapt nu-l iubesc pe octombrie. dezvăluiri în lumina crudă, adevăruri, tristeţe, despărţire… mi-e prea brumă pe gene. să se ducă!

  9. o să fie şi bine, carmen. o să fie. deocamdată stoarcem strugurii, lacrimile… ne-om ridica şi ne-om privi în jur, ne-om recunoaşte. îmi aştept zăpada sub versul tău ca un pled pentru care mulţumesc. big hug

  10. Acel “numele tau e octombrie” m-a luat pe neasteptate, m-a lovit peste obrazul rece si m-a infierbantat, ca si cum ar fi fost tipat, nu soptit.
    Mi-ar placea sa pot scrie tot ceea ce simt, aici sau aiurea, insa de multe ori sunt neputincioasa sau simt ca nu a sosit clipa.

Comments are closed.