despre oameni şi poveştile lor

scenariu absurd

– topoare, să aducem topoare!

– ar merge şi o sapă…

– he, he, n-o să vie, eu ştiu de ce! (în mod normal ar fi fără semnul exclamării. economie de caractere, nu mai contează de ce acum)

spectacolul acesta întreg are un gust ciudat, aproape oribil, de parcă s-ar fi învechit replicile de atâta nerostire. praf, mult, mult praf peste toate.

undeva, agăţat de tavan, un omuleţ zâmbeşte cu gura lui oarbă, lipsită de dinţi, în vreme ce mâna lui stângă răsuceşte diabolic un bec. pac-pac, zi-noapte, pac-pac, amăgire. cei de jos îl privesc nedumeriţi la început, apoi, ca împinşi de un arc nevăzut se înghesuie, strigă, amestecă respiraţiile cu replicile:

– nenorocitule! ne-no-ro-ci-tu-le!

– să aducem mai multe topoare! zic.

– îţi sparg arcada, bezmeticule!

stupoare! replica aceasta nu-i de aici! ochii, până atunci ridicaţi în tavan, coboară ca nişte săbii, cu iuţeală. linişte. linişte. linişte. pac-pac, zi-noapte, pac-pac. liniştea curge. liniştea capătă un miros toxic, încins şi în poza aceea bolnavă a clipei nimeni nu mai respiră, toţi sunt numai feţe şi ochi. liniştea sfârâie ca o ceapă în tigaie.

cel vinovat de rostirea aceea impulsivă, total pe-alăturea cu textul, înghite în sec, îşi schimbă culorile aşa cum fac copiii prinşi cu minciuna, deşi nu e minciună aici ci instinct. sete. piatră. pac-pac, linişte-linişte, zi-noapte.

în fundal, nu foarte departe de oameni, se vede o casă, de fapt numai o vagă impresie de, o faţadă văruită în grabă, cu cele două ferestre luminate molcom, ca nişte ochi de pisică la pândă. şi de acolo, dinspre lucirile acelea apărute brusc, curge o vrajă nouă, tulburând liniştea cu arcuirile ei, un cântec. un cântec ca un plâns.

– şi eu te iubeam!

– dar ce să facem cu atâtea topoare?

cel de sus, cel care stinge şi aprinde părerea aceea de soare fals, un bec economic ca să fim sinceri, se opreşte pentru o clipă. se miră. linişte. zi. linişte. unul de jos, poate mai sufletist, scapă un neîngăduit suspin şi toţi, ca la un semn, se strâng unii în ceilalţi. o vagă impresie de apartenenţă îi adună căuş. cântecul curge mai departe, topeşte, înghite, alunecă, se năruie şi se ridică.

– he, he, eu ştiu!

– ştii pe dracu! – ar spune ceilalţi, dar tac. o mare de ochi se întoarce către vocea care, nepoftită, taie aerul pe din două, separându-i.

– ce să facem cu atâtea topoare acum?

pac- pac, zi-noapte, pac-pac. vocea de carton s-a mistuit şi ea deodată cu casa. nici nu era reală, fusese numai o iluzie, o impresie artistică. cei de jos privesc încurcaţi către cel de sus. în paginile de acum albe e o lipsă acută de replici şi liniştea curge vătuit, în aşteptarea unui alt scenariu.

prin faldurile grele ale cortinei se mai ghiceşte o umbră, o arsură ca o urmă de condur cu mătasea sfâşiată. aplauze. maurul poate să moară!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

11 thoughts on “scenariu absurd

  1. Generalul psi comandă:
    – În metafore, adunarea!
    Şi cuvintele vin, i se preling din peniţă, pic-pic, literă după literă, acoperind liniştea cu arcuirile lor, născând iluzia, impresia artistică, şi pe paginile cândva albe curge un nou scenariu, peste care faldurile grele ale cortinei cad întotdeauna cu un ropot de aplauze.

  2. Mi-ai adus aminte că încă mai există aplauze pentru topoare. Trist… La fel de trist ca și faptul că uneori maurul trebuie să moară după ce și-a făcut datoria.

  3. Oamenii nu mai vor să audă decât ce vor să audă, si dacă cineva are indrazneala să spună si altceva apar topoarele; si atunci ai bănui o clipă, cu o victorie ascunsă de alte topoare, că ai avut dreptate. Şi uite asa mă intorc spre lumea mea de tacere, in care cuvintele mint, mă mint, mă plac, mă departează şi apropie, dar in care stau cuminte si astept alte spectacole, chiar dacă inima mea cunoaste spectacolele adevarate. Uneori sunt loială si necuvintelor. Topoare? Nu, mai bine peniţe şi călimări cu cerneala dragostei.

  4. Și mie mi-a rămas agățată în cap comparația asta a pisicelului. Greu de „scos”… Cam ca mirosul de ceapă

Comments are closed.