despre oameni şi poveştile lor

orbul

începută ca o joacă pe care o numisem o fotografie nevăzută fără să ştiu că ea va continua, aşa cum se pare că se întâmplă, schimbându-şi în al doi-lea episod numele, poate mai potrivit fiind orbul cum o numesc acum, vă dăruiesc astăzi cel de-al treilea episod. fotografia este aceeaşi, preluată de la salome.

waegen:A Train by ~Hengki24

raouf le intră în casă pentru întâia oară într-o zi de toamnă, aducând peste aurul gutuilor din ferestre ceva din setea lui de soare, o sete interzisă parcă în lumea lor. mirosea mai mereu a nisip şi tutun uscat, a praf de mirodenii amestecate în joacă şi era oacheş şi nestăvilit, asemeni unui cal murg, pursânge, în amiaza zilei şi prin venele căruia curgea albastră, cu scântei ademenitoare, libertatea.

ea fusese mereu fascinată de freamătul lui, de foşnetul acela altfel al fiinţei, încropind la repezeală promisiuni neîngăduite pe care arabul nu le vedea căci îşi ţinea ochii plecaţi, feriţi înaintea ei şi poarta sufletului îi era acoperită de vălul alteia, rămasă neştiută, deşi în jurul lui roiau multe femei şi toate pătimaş de frumoase, dornice să-l prindă între coapsele lor şi să-i fure mai apoi liniştea din ochii întunecaţi.

lui îi era drag arabul acesta de care se legase demult în firul întâmplărilor, pe la începuturile studenţiei, când se găseseră amândoi străini într-o lume la fel de străină şi pe care niciunul nu o înţelegea. el îl ajutase atunci să priceapă tâlcul vorbei pe care nu o ştia, iar celălalt mai umplea discret golurile nevoilor mărunte pe care le vedea la prietenul său, într-un fel delicat, deloc ostentativ.

raouf era precum numele lui, un izvor care se risipea şi se dăruia celor din jur deşi el trăia mai degrabă modest şi discret. puţini îl ştiau cu adevărat, şi mai puţini erau aceia care îi erau aproape de suflet, aşa cum devenise bărbatul acesta cu părul mare şi ochii în care se colorau pe rând bucurie şi tristeţe.

venindu-le în casă le luminase toamna aceea nouă, fusese un dar pentru ei cu fiecare sosire pe care i-o aşteptau deja, deşi din motive diferite. el mai voia să păstreze ceva din prietenia lor pe care distanţa avea s-o dezlege curând, ea îşi hrănea visul de libertate la flacăra ochilor lui în care se ghicea plecarea, ascultându-i orbită vorbele despre lumile străine din care venise şi pe unde umblase ca un nomad ce era.

raouf era bogat aşa cum ei nu aveau să fie vreodată, însă îşi ţinea tăinuite originea şi avutul, căci lucirile aurului ademeneau tot felul de oameni pe care, mai devreme sau mai târziu, îi trăda lăcomia şi foamea. era ademenit oricum pentru că era altfel şi era străin şi îmvăţase repede că numai tăcerea îl poate salva.

odată terminată şcoala aceasta, aşa le spusese, avea să se întoarcă la ai lui, în locurile de unde plecase dintâi şi unde se întorcea mereu în verile lungi ale vacanţelor, dar mai înainte avea să mai vadă o dată europa, un drum de un an de zile. numai gândul acesta şi era de ajuns, o aducea pe ea într-o stare vecină cu leşinul. himerele vechiului vis se treziseră, năvăliseră cu putere peste ea  şi începuse iarăşi să ţeasă fire de evadare. se vedea la constantinopol, nu ştia prea bine de ce tocmai acolo, ca din cărţile citite demult, se vedea între ei doi, plutind pe ape fără de întoarcere şi primind botezul libertăţii pe care, nici asta nu ştia prea bine cum, arabul ar fi putut să le-o dăruiască. dar era sigură, de un lucru era foarte sigură şi ştia prea bine că el s-ar fi lăsat pe mâinile prietenului său, o simţea şi o vedea din gesturile lor de bărbaţi tineri între care de multe ori vorbele erau de prisos.

raouf ghici primul zvârcolirile ei, dar tăcu. femeia prietenului său era prinsă de boala plecării, o mai văzuse de prea multe ori la femeile cu care împărţea paturi străine, numai că ea nu era una dintre acelea. pe gândurile ei tivite cu dor de ducă se simţea iubirea care o lega de cel de alături. şi de aceea, odată cu primele zăpezi, el dispăru sub pretextul frigului cu care nu se obişnuise încă şi al cărţilor rămase nedeschise, lăsând în urma lui, cu tristeţe, o aşteptare nelămurită.

înţelesese şi el, mai târziu, din ochii ei de ape, cam atunci când rămase grea, motivul acestei plecări. poate că nu era cel mai potrivit moment, dar un prunc era, trebuia să fie, o bucurie nouă pe acest drum al lor, o bucurie care pe ea o durea, o strângea cumva, iar el se făcea că nu vede, se minţea că semnele acelea se vor stinge mai târziu.

primăvara se amăgea în ferestre şi el plănui, cât mai era suportabil pentru trupul ei care se rotunjea, o călătorie acasă, cu vestea cea nouă. gândea că bucuria celorlalţi o va prinde până la urmă şi pe ea aducându-i liniştea, stingând zbaterea aceasta de aripă bolnavă, nici gata de zbor şi nici frântă.

raouf îşi pregătea şi el drumul, despărţirea de anii aceştia repezi, dar încă nu revenise în casa lor, în camera aceea cu chirie, undeva la marginea oraşului, prin care vânturile oarbe risipeau zăpada puţină şi murdară. părea dispărut, dar era mai degrabă ca o rană legată în pripă, cu tăceri.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

1 thought on “orbul

Comments are closed.