despre oameni şi poveştile lor

orbul

începută ca o dantelă a cărei zămislire a venit prea târziu pentru a fi cuprinsă în concursul unei fotografii pe al cărui câştigător îl aşteptăm cu emoţie şi cu speranţa că va fi unul de-al nostru, propria-mi nevăzută fotografie pare că vrea să-şi întindă aripile spre ceva mai mult şi mă întreb dacă nu cumva, cu numele-i schimbat între timp, ar trebui să-i dăruiesc şi o categorie a ei, acum când se vrea scrisă şi nu uitată după cum prost mi-e obiceiul.

sursa foto: salome

waegen:A Train by ~Hengki24

ea era asemeni umbrelor smolite pe cerul amurgului, uşor sălbatică şi atât de cuminte, cu privirea înecată în neştiutul care îi aduna pe amândoi de pe străzile umede, ca nişte rotiri de ghindă în calea vântului. stângace, gesturile lor aveau atunci gustul de pâine încă neîncepută şi parcă o orbire a simţurilor le punea oprelişti speriate, dincolo de care inimile se zbăteau nebuneşte, păsări noi în colivie fragilă.

între oameni treceau de o vreme ca un tot, legaţi de firele destinului care se aplecase asupra lor, cheie şi lacăt, corabie şi catarg în potrivirea cărora nu încăpea îndoială, dar în singurătatea camerei, trupurile se înspumau a taină nelămurită, căci între ei se ridicau încă porţi dincolo de care ar fi putut fi orice, legare şi dezlegare de simţuri şi de sensuri, de vieţi. aidoma ei de crud şi de speriat, el o aştepta la răspântii de zile, adesea tulburat de patima ei pentru lumi străine în care, aşa îi spunea, jocul acesta al iubirii le-ar fi fost mai senin. nu o contrazicea, dar în tăcerea cu care o asculta se năştea izvorul unei tristeţi şi spaima că iubirea lui nu era de ajuns pentru amândoi şi pentru o viaţă întreagă, căci ea voia mai mult acum când se transformase în femeie, împingându-şi dorinţa spre împlinire cu o sete oarbă, de obsedat şi poate că de aceea, în intimitatea lor, atunci când nu se gustau unul pe celălalt fără a îndrăzni de fapt prea mult, între ei păreau crescute ziduri de sticlă în spatele cărora iubirea stătea la pândă pe arcurile moi ale îndoielii.

în felul ei, ea îl iubea şi îl încăpea în fiinţa ei. când timpul nu-i ţinea aproape, ea se delecta cu aşteptări moi, se învelea cu ele şi le făcea să strălucească asemeni unui abur auriu în care îşi descoperea frumuseţi înaintea cărora el rămânea adesea fără respiraţie şi fără împotrivire.

câtă tinereţe şi simplitate în gesturile lor! cât de frumos era rotundul acela care îi prindea în lumina zorilor ca o taină repetată în şoaptă, ca o incantaţie al cărei înţeles nu îl ştiau, dar nici nu doreau să-l afle! şi cât chin în dorinţa aceea care le săpa fiinţele şi căreia nu aveau curaj să-i dea frâu liber!

o dusese la marea pe care niciunul nu o ştiuse până atunci. întinderea aceea albastră de ape şi nisipul fierbinte de sub tălpi le ascuţise simţurile şi foamea căreia nu i se mai împotriviră. trupurile li se înnegriră la suprafaţă în vreme ce zâmbetele se conturau a păcat dulce, iar în adânc îşi erau ca două amfore de carne, turnându-şi una, alteia, vinul tulburător şi pătimaş.

ea de dezlegă prima de temeri, mai mult din instinct decât din cunoaştere, ca un măr care, cu dor de ducă, se desprinde din ascunzişul de frunze al pomului în care fusese nu de mult timp doar o floare fragilă şi albă în bătaia vântului primăvăratic.

el o urmă cu încredere, ignorându-şi propriile temeri şi visând la rămânerea ei. de-acum coaptă, ea nu mai păşea tremurând către patul alb şi nici nu mai desena aşteptări pentru el. visul ei nu se stinsese şi nici nu se schimbase aşa cum se întâmplă uneori, ea îi potolise numai lucirile perlate, păstrându-l numai al ei până la vremea potrivită, chiar dacă între timp se legaseră cu nuntă în faţa oamenilor.

de fapt nunta aceea cu oameni străini, îmbibaţi în vin şi mirosuri de mâncare multă fusese pentru ea un tablou nelămurit în care nu părea ci chiar era ca o pasăre albă, rătăcită. se purtase însă potrivit aşteptărilor, afişând un zâmbet timid şi înroşise cearceaful nupţial cu sângele altcuiva, aşa cum o făcuseră până atunci şi altele, trucuri ieftine care făcuseră să lucească ochii păgâni ai bărbaţilor şi să plângă pe cei ai maică-sii. în noaptea aceea îşi fuseseră străini şi ea se simţise siluită de obiceiurile acestea arhaice care le dezbrăca iubirea, îndepărtându-i. strânsă în sine ea nu văzuse nimic din vechea lui frică, se întorsese de la el ca un animal încolţit, refuzând orice gest de apropiere.

ea venea din lumea femeilor care îşi ascundeau tristeţile sub baticuri, dar se îndepărtase de ele, se înstrăinase ademenită de focurile lumii pe car ele visa altfel. rosturile simple şi viaţa din ograda plină de păsări, coşurile mari de albituri şi nesfârşitele câmpuri în care râdeau macii nu o interesau şi îşi ticluise evadări pe care ceilalţi nu le puteau pricepe, lepădări ale sinelui care o umpleau de lacrimi şi de amar.

se istoveau amândoi în această iubire surdă şi mută, căreia numai el părea să-i ude de o vreme rădăcinile, veghind-o ca pe un bolnav care, dacă nu avea să moară de friguri, se va ridica iarăşi în lumină. vremea când vânturile reci îi făcea să-şi caute adăpostul prin cofetării înghiţindu-şi lacom atingerile cu gust de amandină trecuse însă el mai visa. poate şi pentru că, în felul ei, ea îl iubea.

partea a doua a poveştii a apărut sub acelaşi nume: orbul 2

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

12 thoughts on “orbul

  1. Of, ce durute-mi sunt vorbele pe care le astern, in inchipuiri care-mi devin reale, stiind că măcar o dată am pasit in iubire fără reguli, nerespectand canoane şi simtindu-mă ca la circ in fata unor oameni dornici de dovezi. Câte gânduri cu batic zac in povestile mele adunate din curti obisnuite. Multumesc, psi. Ai deschis o usa…spre dorinte şi povesti…cu amandine..

  2. Frumoasa pana la durere e povestea ce-ai vazut-o tu in fotografia aceea.

    P.S.
    Si eu mi-as dori sa fie cineva pe care il cunosc.

  3. Un vis… realitate… imaginatie… toate adunate, imbinate intr-o poveste cu meandre fantastice, din spuma careia ar trebui sa se ridice iubirea cea de dincolo de randuielile lumesti.
    Trebuie sa le recitesc… La tine si proza e poezie!

  4. adriana, zvonul de amandine este un dar pentru cineva apropiat mie, marele lor fan. şi o amintire din vremea când păreau singurele prăjituri comestibile din cofetărie… happy presimt că se lasă cu poveşti şi la tine. presimt.

  5. sincer, lotusica, mi-am dorit mult să particip la concurs, l-am promovat cât am putut, dar ideile nu au venit deloc. abia târziu, când am renunţat la idee, mi-am dat seama că tânjeam după starea aceea specială de a scrie, dar fără un termen fix, fără limite… şi cuvintele au venit singure, ca nişte păsări întoarse din furtună. încă nu ştiu cât se va întinde însă povestea şi nici dacă voi reuşi să păstrez arderea ei. de asta mă tem de fapt cel mai mult.

  6. imaginaţie pură, cita. happy şi cum primii mei paşi au fost înspre poezie şi nu proză, poate că se simte asta, cred.

  7. Cât timp am citit, în urechi mi-a sunat Piesa de mai jos. Nu-mi dau seama cum de s-a nimerit, dar sentimentul a fost ieşit din comun.

Comments are closed.