despre oameni şi poveştile lor

o fotografie nevăzută

se trezise cu gustul soarelui pe gura întredeschisă, înfăşurat încă în aburul visului care îl aştepta de o vreme ca un căţel jucăuş, ascuns parcă după coşul acela mare în care el, soarele, se ghemuia a somn în fiecare seară. de dincolo de perdele, în ziua cea nouă, i se părea că mai aude o chemare rămasă încă nedesluşită şi repetată şi ea într-o surdină a simţurilor pe care aşteptarea le amăgea şi dincolo de zvâcnetul lui de bărbat ştia prea bine că întoarcerea ei era imposibilă fie şi numai pentru că anii trecuseră atât de repezi. mulţi.

din spatele doliului care îi purta ochii prin noaptea fără de capăt nu mai rămăsese nici măcar scrumul unei amintiri. celelalte simţuri i-o aduceau de fapt, dintr-un trecut care îi părea străin, ca o poveste care se volatilizase, dispăruse din paginile uscate şi pustii ale cărţii şi poate că tocmai de aceea se întreba uneori dacă totul nu este de fapt o farsă a sufletului, o nălucă. deşi nu crezuse, se învăţase să alunece prin timp înţelegând culorile altfel, după atingere şi după amintiri şi numai aşteptarea aceasta se lăsa goală ca o curgere palidă de ape în spatele cărora nu era niciun miros şi nicio lucire.

îşi întoarse chipul după fereastră pentru că de acolo veneau căldura zilei şi zgomotele vieţii. în gând mai păstra încă albul de fildeş al bluzei din vis, aceea care îi strângea sânii, îi dăruia dezmierdului ochilor lui în care se ghicea mereu foamea. animalul ochilor lui în care lumina se stinsese parcă prea repede, vinovată de atâtea priviri. ştia prea bine căci o văzuse de multe ori în anii aceia ai lor în multe ipostaze, acelea pe care intimitatea iubirii le face fireşti şi o ştia desena cu degetele lui în mii de feluri care o reaşezau în palmele luminii cu toate frumuseţile ei. sălbatică, plânsă, sfâşietor de fragilă, feciorelnică în începuturile lor de iubire, plină şi ademenitoare, strângându-şi durerea începutului în gura mică ca pe o boabă de sânge, roditoare şi mai cu seamă curată. de un alb sălbatic şi limpede, aproape albastru, ca zăpada de pe crestele neatinse ale munţilor.

faptul că visul nu o încăpea întreagă îl intriga oarecum, căci sânii ei erau mai degrabă micuţi şi naivi, aproape sfioşi sub atingerile ochilor, tremurători când mâna lui îi căuta şi  departe de gustul lui care, fără să fie un muieratic, căuta în tabloul zilei sâmburele acela cu promisiuni de lapte pe care unele femei îl dezvăluiau, iar altele nu.  şi cu siguranţă că nu aceasta îl adusese în viaţa ei ci un altceva, cu mult mai mult şi mai ferit înţelegerii. acel ceva care fusese pierdut ori prea repede cheltuit în tinereţea lor şi de care nu îşi mai aducea aminte de parcă şi memoria îi orbise deodată cu ochii.

prin curte se auzea ziua rostologind pietre şi ridicând praful ca pe un dans. se gândi la femeile care se pregăteau să coacă pâinea, la mâinile mamei lui potolind aluatul în covată, la mirosul de mâncare ce se aşeza apoi, în nor de pâine nouă, pe jarul fierbinte din gura cuptorului ostoit cu lemne uscate. se gândi la anii lui tineri, la făcutele şi nefăcutele lui de copil şi la propriul copil, despre care nu mai ştia nimic de când ea plecase cu pruncul încă nerodit. câţi ani să fi avut? ştia că este băiat, îi spuseseră babele clevetitoare din jur şi tot ele îi ursiseră demult că ea nu avea să-i rămână, nu avea să-i fie jumătate pe de-a-ntregul. nu luase seama, dar se ştia vinovat că nu văzuse atunci ceea ce ochii nu mai puteau vedea acum.

poarta cea mică îi dădu veste că cineva îi siluieşte singurătatea şi tresări alungând visele ca pe un colb cu gesturi repezi. se opri zâmbind: visele, gândurile nu se pot vedea aşa că se domoli şi aşteptă să desluşească din noaptea-i pasul care se apropia, unul străin urechii sale.  judecând după apăsarea lor, îi ghici paşi de femeie şi o desenă pe gând mai coaptă şi mai trecută prin lume şi totuşi străină locului căci aşa o trădau foşnetul pielii şi tocurile joase. avea cu siguranţă gleznele obosite, ca mai toate femeile nedeprinse cu drumul şi aducea cu sine un miros de floare strivit pe care nu-l recunoscu.

femeia intră în casa mică în care timpul părea oprit pentru totdeauna. se opri în prag cu ochii la silueta care, văzută din spate, părea neschimbată, de parcă atunci când deschise uşa, o fantă de timp se căscase readucând la iveală  o altă dimineaţă în care două trupuri tinere se dezlipiseră pentru totdeauna din îmbrăţişarea iubiri acoperindu-şi nepriceput arsura.

el nu se întoarse. din locul lui întrebă cu glas şoptit, uşor nedumerit:

– cine eşti?

aceeaşi voce din adâncuri şi din amintiri peste care anii lăsaseră urma nestinsă a singurătăţii. ea se apropie încet, tăcut, cu răsuflarea sărind în coşul pieptului ca demult, când el abia ce o învăţa freamătul. atingerea ei pe umăr semăna cu sărutul de totdeauna al soarelui. şi în clipa aceea el ştiu, el ghici, el văzu cum aşteptarea care îl urmase atâta vreme se topi încet. întoarse spre ea ochii albi, stinşi, care n-o mai puteau ajunge.

undeva departe, soarele îşi ascunse în coşul lui scrumul unei fotografii pe care nicio inimă nu o mai putea desena. norii se adunau a ploaie peste tâmple, peste suflete gonind a sete şi în mâinile lui bluza cu fiori de fildeş se cocea de dorinţă.

continuarea poveştii o veţi găsi deocamdată sub un alt nume, orbul 1 şi orbul 2 dar nu ştiu cât va continua.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

23 thoughts on “o fotografie nevăzută

  1. anowen, nu am renunţat la ideea de a găsi, în tăcere, răspunsuri. voi spune rămas bun cândva, voi lăsa absenţe mai lungi pe aici… dar nu renunţ la scris.

  2. Ce-i drept, zău că te înţeleg! N-aş fi înstrăinat cuvintele-mi vreme de doi ani, fără să vadă casa lor, în cazul meu, casa Alma Nahe. happy Le şade bine alor tale aici, pe pervaz. winking

  3. i-a scris aseara ca i-a tricotat o vesta gaurita ca sa-i tina de cald cand sufletul ii e inghetat. se intampla pe vremea cand oamenii aveau umbra alba, iar furnicile purtau in spate fericirea indragostitilor care ascultau nedumeriti povestile depanate de trenuri. în timp ce ea îi redesena aura cu săruturi care-i transfigurau întreaga ființă, el o desena cu degetele lui în mii de feluri care o reaşezau în palmele luminii cu toate frumuseţile ei. dar asta l-a impiedicat sa raspunda versurilor ei, ramas pierdut in cenusa unei fotografii, regretand timpul masurat de ceasuri si faptul ca ele nu masoara dragostea. si pot continua sa asez mirosul de maci suedezi si menta salbatica alaturi de albul de fildeş al bluzei din vis cu miros necunoscut de floare strivita.

  4. max, eu zic să-i gătim poveştii un loc în cartea aceea. va veni şi vremea ei. numai că astăzi sunt mai conştientă ca oricând că e multă muncă pentru făptuirea aceasta.

  5. Uneori (sau deseori) e bine că nu știi nimic. Dar m-a surprins tăcerea aceasta chiar și pe mine, care habar nu am ce s-a întâmplat.
    Însă, cuvintele tale creează frumoase schimbări în ADN.

  6. paporniţel, paporniţel… happy ştii tu ce ştii. e bine, e de bine. ne-om ridica iarăşi cuvintele pe tâmple, cum le e rostul.

  7. sad Vad ca te incearca si pe tine un sentiment de care nu sunt straina!
    Povestea e minunata!
    Sunt chiar trista!

  8. Imi pare rau ca nu ai mai prins inscrierea, dar imi pare bine ca am putut sa citesc inca o poveste minunata love struck

Comments are closed.