la castellana

dumnezeu nu joacă (2)

continuarea poveştii la castellana aşa cum mi-am promis cândva. happy sursa foto: salome

cute-cute-et-cute:⭐dimineaţa îl atinse pe tâmple cu degetele ei ude de rouă şi tresări uşor speriat, privind în jur a recunoaştere către toate acele lucruri familiare, adunate cu grijă de ea atunci când construiseră acest “acasă”, din nou.

– de data aceasta rămânem! – îi promisese el din priviri, văzând-o cum alege cu aceeaşi grijă două căni şi două farfurii albastre, azurii de fapt, pe care cineva desenase în joacă nişte flori mărunte.

în apartamentul aproape minuscul, cu podele de piatră roşiatică şi prin ferestrele căruia viaţa îşi aducea semnele într-o alternanţă de acum prea bine ştiută, ea adusese rând pe rând toate acele obiecte ce formau întregul de acum, un puzzle perfect din lucruri găsite prin toate colţurile acesui orăşel fremătător şi fierbinte. masa şi scaunele din lemn greu, cărora ea le brodase ore în şir perne moi, colorate, micul scrin în care se adunau tot felul de fleacuri, patul cu baldachin şi saltele înalte, toate păstrau atenţia ei pentru detaliu, pentru frumosul uşor curbat de trecerea anilor.

de pe terasa mare, pe care tot ea o desenase cu ghivece roşietice pline de flori şi mirodenii ce umpleau dimineţile cu aromele lor, marea cea albastră le trimitea salutul ei în fiecare zi, iar lui îi plăcea uimirea ei din zori, aceea în care se lăsa prinsă ca un copil ce îşi regăsea marea ca pe un căţel credincios la capătul visului şi al nopţii. şi atunci, pe jumătate adormit, îi auzea râsul cristalin şi uşor metalic, coborând peste toate acele lucruri ale lor şi ştia că lumea lor se aşezase, îşi găsise rostul în acest loc pe care îl descoperiseră demult vechi nomazi ca şi ei, cu chipurile arse de vânturi şi de drum.

o durere surdă îl ajunse din urmă atunci când el se ridică de pe scaunul pe care adormise în noapte, cu capul greu de oboseală. ea era tot acolo, pe masa cea mare, cu trupul deschis în lumină şi atât de vulnerabil şi pleoapele albastre atinse de somnul indus. nu reuşise în întunericul care trecuse peste amândoi să-i găsească leacul şi ea ratase astfel un nou răsărit. la lumina zilei, după o ceaşcă de ceai fierbinte şi amar, totul i se desenă însă atât de simplu în faţa ochilor încât îi veni să râdă.

ea deschise ochi grei şi obosiţi. plecase iarăşi atât de departe şi întoarcerile acestea o dureau şi o speriau deopotrivă deşi nu li se putea împotrivi niciodată. prin perdelele trase, amiaza îşi trimitea fuioarele de foc, ultimele, înspre liniştea umbrită a casei. ea îşi amintea numai ploaia căzând peste ea, o amintire din seara de ieri, poate, ori de mai demult şi acel somn amăgitor, periculos, de care şi el se temea la fel de mult. dincolo de linişte nu se auzea nicio respiraţie, nici chiar freamătul mării care la ora aceasta îşi aducea copii acasă în bărcile lor de lemn vechi de sute de ani.

ea văzu ceaşca lui pe fereastră şi zâmbi. se ridică din culcuşul alb al patului trecând degete lungi prin părul lung. rochia lungă îi atinse podelele şi tălpile ei se lipiră de pietre cu recunoştinţă.

– dumnezeu nu joacă, zizou!- îi auzi glasul obosit, venit de niciunde.

ea închise ochii şi lăsă aerul fierbinte amestecat cu lavandă şi rozmarin să îi între în trup. mâna ei o găsi pe a lui. nimic nu mai conta acum.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

11 thoughts on “dumnezeu nu joacă (2)

  1. Cât de bine ai descris peisajul, îmi şi imaginam o casă aproape de mare, cu ghivece îmbodobind terasa şi ochii mei căutând marea în fiecare dimineaţă.
    Dacă Dumnezeu s-ar juca, l-aş ruga să construiască (dar nu din nisip) casa pe care ai creionat-o tu în cuvinte. Aici aş vrea să stau!

  2. tosca del mar, așa se numește… mi-ar place și mie acolo. de unde concluzia că a făcut-o deja! happy
    bun venit în joaca noastră!

Comments are closed.