despre oameni şi poveştile lor

sărutul lui iuda

sursa foto: deviantart

promisesem prin primăvară, atunci când am citit postarea lui carmen despre trădare, că vom avea şi aici, la pisicafea, o dezbatere pe această temă. ideea nu am uitat-o nicidecum, însă nu ştiu cum de am reuşit să amân atât de mult, deşi au fost câteva încercări de creionare pe marginea temei, toate soldate cu aceeaşi etichetă “de revenit“. sperând că nu sunteţi chiar toţi în vacanţă, moleşiţi şi cufundaţi într-o dulce lentoare, pornim astăzi dezbaterea noastră.

ce este trădarea? definiţia care mie îmi place cel mai mult, deşi nu îmi aparţine şi nici nu ştiu pe unde am citit-o, este aceea că “trădarea este privilegiul celor apropiaţi

spunem despre celălalt că ne-a trădat încrederea, eliberându-ne de fapt dintr-o relaţie care poate că îşi pierduse direcţia şi la derapajul căreia am contribuit şi noi, adesea cu nepăsare şi indiferenţă invocând scuza palidă a lipsei de timp.  numim trădare faptul că cineva nu reacţionează aşa cum ne-am fi dorit într-o anume împrejurare, de parcă noi am face-o mereu după cum se aşteaptă ceilalţi. şi da, voiam să ajung şi la aceasta, ne place să credem că am fost trădaţi însă nu, noi nu am devenit niciodată trădători ale aşteptărilor din jur. oare?

în literatura trădării, poate cel mai cunoscut exemplu ni-l oferă shakespeare cu al său personaj iago, cel care a speculat gelozia lui othello mânat doar de setea sa răzbunare, iar din legendele olimpiene cred că nu trebuie să mai amintim trădările din iubire, cea a clitemnestrei şi desigur, cea a elenei din troia. bătrânul rege henric al doilea a privit neputincios şi bolnav trădarea celor trei fii ai săi ce râvneau la tronul angliei, cel pe care a urcat până la urmă richard, regele templier din neamul platageneţilor. trădarea lui samson de către propria soţie şi …exemple am putea găsi multe pentru acţiunile oamenilor şi de ci şi ale noastre. dar eu am să mă opresc reflectând chiar la cel care dă titlul acestei postări: iuda iscariotul, trădarea supremă.

despre iscariotean se spune că deşi a umblat vreme de trei ani şi mai bine alături de Învăţător, nu a crezut niciodată în El, căci altfel nu ar fi putut să îl vândă pe treizeci de arginţi, nu ar fi putut să îl arate romanilor cu un sărut. şi totuşi a fost printre cei 12 apostoli pe care Iisus i-a trimis printre israeliţi, a fost printre cei care au mâncat pâinea şi au băut vinul alături de Fiul lui Dumnezeu. a fost cel fără de care nu s-ar fi putut împlini scriptura şi nu s-ar fi petrecut răstignirea şi învierea. şi oare, mă întreb, gestul său de a-l arăta nu fusese până la urmă gestul cuiva care din iubire îşi arată celorlalţi mentorul? oare intenţia sa nu fusese aceea de a-l arăta în lumină pe acela pe care îl urmase atâta vreme? să nu fi existat niciun sâmbure de bine în fiinţa sa? amintiţi-vă că tot în scrierile sfinte, înainte de ceasul trădării, Mielul trăise cumpănă de întristare în grădina ghetsimani ştiind prea bine patimile care urmau, acceptându-le. ori, dacă ştia aceasta, nu ar fi putut împiedica trădarea? ba mai mult, odată cu legarea lui îi spune lui petru ceea ce iarăşi ştim, că acesta se va lepăda de el de trei ori până la răsăritul soarelui. oare aceasta nu este tot o trădare? şi totuşi petru a fost piatra pe care s-a clădit biserica. care este răul şi care este binele din gestul iscariotului? şi care este iubirea?

îi scrisesem lui carmen atunci, în începutul de primăvară, că nu mă consider nevinovată pentru plecările oamenilor de lângă mine, aceia pe care i-aş fi dorit poate mai multă vreme aproape. fiecare plecare a fost până la urmă o redare a propriei mele libertăţi, aceea pe care poate că nu mi-o cerusem încă, un dar pe care l-am înţeles mult mai târziu, o lecţie. şi nu mă consider neatinsă de pata trădării, căci am plecat la rândul meu, de multe ori, fără să privesc în urmă, indiferent care îmi vor fi fost motivele.

ce este trădarea? de ce doare dacă până la urmă ea este inevitabilă, căci omul este supus schimbării şi nerămânerii?

vă aştept să discutăm despre toate acestea la pisicafea… happy

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

48 thoughts on “sărutul lui iuda

  1. trădarea şi plecarea nu-s tocmai sinonime. una îţi lasă mustrări de conştiinţă (dacă deţii articolul respectiv), cealaltă poate să fie renunţarea la un drum care ai înţeles că nu duce nicăieri. am plecat de multe ori, însă asta nu înseamnă neapărat că am trădat. trădarea îl implică pe a înşela, pe a vinde, ori plecarea nu implică aceste lucruri.
    şi dacă tot vorbim de cafea…

  2. de la voi vin ideile, dagatha. de la voi… am deja încă două teme pentru pisicafea, ceea ce înseamnă că marţea dezbatem. winking

  3. L-ai uitat pe Brutus. Și, ca o paranteză, merită menționate aici cuvintele lui Iulius Caesar înainte de a fi trădat de Brutus: Iubesc trădarea, dar îl urăsc pe trădător. Ironic, nu?

  4. Hai, să fiu sincera! Pe lângă faptul că ader la vorbele lui Călin, deci s-ar repeta ideea, de trădări am avut parte şi din partea mea şi din partea altora. Şi aici diferenţierea: pe cea pe care am simţit-o din partea vreunui om, care la acea vreme ar fi fost notabilă, am redus-o la nivel de constatare, tocmai făcându-mi un bine nebănuit, acela de a mă lăsa liberă spre o viaţă mult mai bună. Şi, recunosc, poate am pus un pic umărul la trădarea lor. La cea făcută de mine, amintirea trădării mă bântuie şi acum, mai ales in vise de noapte. Şi oricâte explicaţii aş primi, eu tot ştiu că e răspunsul conştiinţei mele care ŞTIE că am greşit, oricâte scuze idioate găsesc. Trădarea, cum spuneai şi tu are multe forme. Dar cea pe care o faci fără vreun scop anume, ci doar dintr-un impuls de moment, te poate zdruncina pe mulţi ani înainte. Şi acum, când inevitabil îi zăresc privirea persoanei căreia nu i-am putut fi prietenă, dar măcar de rămâneam la asta, simt gustul trădării mele. Acelaşi. Neîndulcit de frumuseţea lucrurilor actuale. Amar şi nefiresc. De parcă aş vorbi de altă persoană. Am învăţat, totuşi, să trăiesc cu asta. Hmmm….cred…

  5. Eu nu sunt de acord cu unghiul ăsta ales pentru a măsura problema trădării. Trădarea e inevitabilă și cred că e scrisă și-n legile omenești (ca uitarea). Gândește-te altfel: trădarea este abilitatea omului de a merge în același sens cu evenimentele. Chestia asta am descoperit-o când am citit (acum 2000 de ani) Agonie și Extaz, de Irving Stone, care așeza aceste vorbe în gura Catherinei de Medici. Alltfel spus, pune un om să aleagă între conservarea propriilor interese și conservarea intereselor semenului său. Și o să te lămurești atunci cât de inevitabilă este trădarea.

    Am luat poziția PRO trădare aici de dragul dezbaterii. Ca să fiu mai clar.

  6. dacă ţi-ai asumat poziţia PRO trădare, aşteaptă-te la un bombardament; sper că ţi-ai pregătit bine reduta.
    şi voi începe eu să îţi bombardez reduta. în primul rând, ce spunea Catherina de Medici sau Irving Stone, nu-i problema mea. însă “conservarea propriilor interese” în cazul unei trădări nu prea merge. după ce ai comis-o, vei ajunge poate să îţi dai seama că ai reuşit, prin ceea ce ai făcut, să îţi aduci în primul rând ţie prejudicii.

  7. sunt aici, călin. mă uit la voi! laughing de fapt la comentariile voastre. până acum nimic despre iscariotean!
    reviu! v-aş ruga să nu vă răspundeţi unul, celuilalt şi să păstrăm o linie relativ curgătoare, altfel o să ne trezim cu ochii încrucişaţi!

  8. eh… Dar poate ai trădat…și îți pare rău… și ai vrea să dai timpul înapoi…și, evident, nu se poate…
    Sau poate ai trădat…dau nu pentru că a fost parte a unui plan malefic (deși toți susțin asta!), ci pentru că ai fost prea slab ca să lupți cu instinctul primar…
    sunt atâtea nuanțe…

  9. dacă vrei să dezbatem, atunci nu te aştepta la o curgere lină, fără răspunsuri şi răspunsuri la răspunsuri. despre iscariotean, nu te aştepta din partea mea la aşa ceva, pentru că nu-i punctul meu forte. iar trădarea nu a început de la el şi avem destui de Iuda cât se poate de vii, chiar “evlavioşi” unii din ei winking

  10. Călin, e important pentru om (în general zic) să știe până unde se întinde hotarul ridicolului. Trădarea e un concept atât de larg și ofertant încât e imposibil ca cineva de aici să-mi spună că nu a trădat niciodată. Îți trădezi visele, îți trădezi țelurile, îți trădezi viața (pe care unii și-o irosesc), îți trădezi principiile (cazi în capcana unor compromisuri mărunte, cotidiene), îți trădezi așteptările, trădezi așteptările celorlalți, îți trădezi idealurile, prietenii, îți trădezi emoțiile, trădezi lumea (când nu-i oferi nimic în schimb, pentru posterioritate), etc.

    Sigur că trădarea aduce prejudicii. Sigur că aduce prejudicii în primul rând celui care trădează. Dar nu la fel se întâmplă și în cazul unor alte mișcări (mai nobile, în viziunea tuturor), nu la fel se întâmplă și în dragoste sau în creație, de exemplu? Numește-mi un singur lucru care nu-ți poate aduce prejudicii la o adică (damages, cum spun saxonii).

    Trădarea, venită la un punct sau altul al vieții, trebuie înțeleasă și asumată, la fel ca alte metehne umane. Creștinsmul e cea mai bună dovadă teoretică în acest sens. Iisus știa că va fi trădat de Iuda, de Petru, dar a acceptat că trădarea e o legea omenească.

    Trădarea trebuie asumată de om. Știi de ce? Pentru a o evita pe cât de mult posibil. Pentru a te intercala cu ea cât mai puțin cu putiință.

  11. călin, nu e mare filozofie cu sărutul lui iuda. eu privesc acest fapt, căci nu îl consider adevăr religios, prin prisma a ceea ce însăşi religia spune: că el a fost calea împlinirii celor din scripturi. so? a fost un dar ori ba? dacă el nu îl arăta, mai era posibilă răstignirea?
    bunăoară, dau alt exemplu: când unul dintre parteneri înşeală, pleacă, este ceva rău sau este ceva bun? iar eu spun că finalmente este bun. dacă s-a ajuns la un astfel de derapaj (şi vina se împarte la doi, nu la unul singur), atunci cu siguranţă că şansele ca relaţia aceea să se redreseze sunt aproape nule. iar din această plecare este foarte posibil să se nască oportunităţi noi… mai bune.

    road, nu am uitat de brutus, dar puteam să înşir eu tot? mă bucură efervescenţa ta, mulţam! big grin

  12. dana, tu spui că trădarea este unidirecţională şi îmi permit să te contrazic. pentru că omul reacţionează la stimuli. trădarea nu este posibilă fără un stimul extern, un partener al trădării: nevoia de putere, în cazul platageneţilor, setea de răzbunare, în cazul lui iago, lipsa iubirii, în cazul clitemnestrei şi a elenei din troia… toate acestea sunt generate de cei trădaţi până la urmă.
    un prieten apatic va sfârşi prin a fi trădat de prietenii săi care se vor sătura de apatia lui, de nedăruirea lui.
    un partener care îşi desenează o altă iubire la rever nu este decât un om împins mai mult sau mai puţin de celălalt coleg de pătuţ, la aceasta. oricât am nega, cauza este acolo, în acel pătuţ!
    şi dacă albert camus spunea (citez din memorie, deci nu sunt sigură de exactitate) că în lumea aceasta nu putem face nimic fără a ucide pe altcineva, atunci da, road are dreptate… evoluţia noastră are şi gust de trădare.

  13. Psi,

    Iuda Iscarioteanul mi se pare un personaj cheie pentru transformarea lumii creștine și pentru 2 milenii de polemizare a ideii că el a fost o necesitate imanentă a acestei lumi. Mie Iuda mi se pare un fel de alter ego eșuat a lui Iov, cel care este ispit de Dumnezeu în urma unui pariu cu Diavolul, și care-și menține credința și loialitatea în ciuda celor mai crâncene plăgi abătute asupra lui și familiei lui.

    Eu cred că Iuda a fost o necesitate. Așa cum e și trădarea, uneori. Iuda e resortul uman al întemeierii creștinismului. (Deși regăsim trădarea și iertarea în tandem și în alte concepții religioase, amintesc aici doar disputa Odin-Loki-Thor din mitologia scandinavă). Până la urmă, Iuda nu ne arată nimic altceva decât slăbiciunile umane și fragilitatea omului. De altfel, dacă stau bine și mă gândesc, Diavolul l-a manipulat pe Iuda tocmai pentru că îi cunoștea toate slăbiciunile, lăcomia, apetența pentru arginți, etc.

    Pe acest contingent, aș merge mai departe de atât. Aș merge până acolo încât să spun că și astăzi lumea e plină de variații moderne ale Iscarioteanului. Sigur, trădătorul modern e fabricat după o altă rețetă morală, Iuda modern e un fel de mutant al celui autentic, culpa morală nu-l mai necăjește, el nu mai are crize și mustrări de conștiință. Iar sărutul lui Iuda e înlocuit azi de cuvinte spicluite. Gândește-te la vânzători, par example. Care îți oferă sărutul lui Iuda de fiecare dată când își laudă marfa. E comic și interesant cum noi acceptăm tacit săruturile lui Iuda, în fiecare colțișor de capitalism în care pășim cu inocența unei gazele africane ce intră pe teritoriul dominat de lei. Dar asta-i o cu totul altă discuție.

  14. road, referitor la iuda, iată unde putem ajunge cu necesitatea:
    îmi amintesc că, citisem pe undeva că, dacă l-am şterge de tot pe iscariot din naraţiunile despre patimi, aşa cum de altfel a fost şters din alte texte, atunci singurul vinovat pentru ele ar fi chiar poporul iudeu, căci după ce pilat s-a spălat pe mâini, aceştia au fost cei care, prin alegerea lor, au luat asupră-le responsabilitatea răstignirii. (destul de periculos şi cam antisemit, nu-i aşa?) şi asta ar explica puţin separarea celor două religii. sub acest aspect iuda, ca şi mare trădător, devine limpede o necesitate, o justificare nu numai a actului răstignirii ci şi a separaţiei dintre creştinismul timpuriu şi iudaism. excluzându-l pe el, cine ar fi marele vinovat? caiafa, cel care l-a dat pe Iisus pe mâna lui pilat?
    cu toate acestea evanghelia lui iuda, despre care se tot povesteşte în ultima perioadă îl prezintă cu totul altfel, ca pe cel care, apropiat Învăţătorului, a făcut posibile patimile şi răstignirea şi învierea. un dar imens, dezlegând calea, căci să nu uităm, la intrarea în ierusalim Iisus a fost primit cu urale şi nimic nu prevestea furia şi patimile care au urmat.
    ori, îmi amintesc de o vorbă: drumul spre iad este pavat cu bune intenţii! happy

    în acest context mă întreb şi de aici raţiunea mea de a-l include pe iuda în acest subiect, dacă nu cumva trădarea este uneori un dar de iubire, răul care deschide poarta spre bine, căci în noaptea de dinaintea sărutului, să ne amintim, Iisus s-a rugat singur în grădină, acceptând până la urmă ceea ce el ştia că va urma (acel facă-se voia ta). şi dacă admitem trădarea iscariotului, o considerăm de neiertat, de ce iertăm lepădarea lui petru?

  15. Dana,

    Discuția cade în câmpul eticii și moralei (teologice și filosofice deopotrivă) dacă ne ducem până într-acolo încât să spunem că trădările sunt instrumente ale destinului. Destinul nu e și nici nu poate fi o scuză pentru rău.

    Trădarea trebuie corelată cu liberul arbitru sau nu mai trebuie adusă în discuție deloc.

    Iuda modern cred că e constrâns şi el, poate, dar nu întotdeauna, să comită răul. Nu întotdeauna, pentru că există fiinţe structural înclinate spre rău, unele din cauză că au suferit în copilărie o traumă (atac la pudoare, o boală etc.), care, din punctul lor de vedere are dreptul să fie acoperită (rău cu rău), ca reflex de apărare târzie. Ce ne facem cu aceste persoane? Aruncăm acțiunile lor pe seama destinului? Viaţa psihică a unui astfel de om este dezorganizată, intră într-un fel de derivă morală, fără ca el să-şi conştientizeze mediocritatea. În ipoteza că s-ar fi ocupat de ţările din Estul Europei, Fukuyama ar fi putut găsi în această slăbiciune umană, încă una dintre cauzele “marii rupturi”, probabil.

  16. road, iuda modern, cum este de pildă vânzătorul al cărui sărut te ajută să cumperi… ce imagine plastică omule! plastică dar atât de adevărată! laughing
    iuda cel modern suntem noi înşine, fiecare… nu în pătrăţeleşe noastre, în paturile procustiene în care ni se spune că trăim şi nici în cercurile noastre mici ci în fiecare gest, în fiecare gând, în tot ceea e facem ca oameni pe pământ. evoluţia noastră cu jertfele ei cu tot.

  17. toate „figurile”/„personajele” despre care vorbim aici nu sunt decât niște embleme! Niște exponenți ai unui concept. De ce trebuie să fie mai mulți? Pentru că trebuie să ilustreze mai multe fețe ale aceluiași concept. Trădarea a existat din cele mai vechi timpuri, semn că ea este adânc inscripționată în ADN ul uman. Fiecare din noi am trădat într-un fel sau altul, la un moment sau altul. Nu pentru că „așa a fost destinul”! Ci pentru că este rezultatul unei ALEGERI pe care am făcut-o la un moment dat. Pentru că atunci ego-ul a fost mai puternic sau mai presus decât ceilalți. Pentru că am cedat unui impuls sau unui instinct sau, dimpotrivă, pentru că a fost rezultatul unui plan îndelung elaborat.
    De ce trădăm? Nu pentru că a existat Iuda Iscarioteanul! Ci pentru că nu am reușit să ne controlăm dorințele, instinctele. Pentru că așa am crezut de cuviință. Pentru că face parte din viață. Suntem unicii vinovați de tot ceea ce ni se întâmplă și trebuie să ne asumăm asta.

  18. Psi,

    Uneori trădarea poate fi act de iubire, sau o treaptă în împlinirea scopului mai important. Dar aici nu cred că e cazul. Vezi tu, Iuda e un caz special, nu e la prima abatere. Fiindcă Iuda nu este doar trădătorul prin excelență, ci acel prototip al populistului de oriunde și oricând. Să ne de prima trădare a lui Iuda. Ea are loc în acea scenă în care, aflat în casa lui Lazăr din Betania, cel înviat după patru zile, Iisus Hristos primește un semn de mulțumire din partea Mariei, sora celui readus din morți. Potrivit culturii orientale a ospitalității, aceasta Îi unge picioarele cu ulei prețios. Iuda, prompt, sugerează (sub forma unei întrebări) că, în loc să fi fost astfel risipit, uleiul putea fi vândut cu trei sute de dinari (era la curent cu situația de pe piață) care ar fi fost dați săracilor. Răspunsul lui Iisus este năucitor: de săraci nu o să scăpați niciodată, dar pe Mine nu mă aveți mereu printre voi (adică întrupat istoric). O astfel de replică, doar aparent cinică, era menită să domolească falsul angajament filantropic al celui care avea să Îl trădeze nu peste mult timp. Iată de ce Iuda nu poate intra sub tutela unei umbrele a argumentului că trădarea poate fi un act de împlinire a unui scop mai important.

    În ceea ce-l privește pe Petru, discuția e serioasă și aici. Dar totuși Petru are mustrări de conștiință care se construiesc într-o linie continuă, și nu într-una fatală, cum e cazul lui Iuda, care-și pune capăt vieții.

  19. Dana,

    A pune răul pe seama destinului contrazice esența învățăturii creștine (nu spun că asta e ceva de bine sau de rău). Dacă liberul arbitru e stabilit dinainte (observ că mergi pe teoria predestinării, pe care a dezvoltat-o și Jean Calvin, printre alții), atunci înseamnă că omul nu ar trebui să dea socoteală divinității sau diavolului după moarte (cum propagă creștinismul). Și că răul e justificabil.

    Mi se pare o teorie neverosimilă teoria ta, și plăpândă, puerilă, așa.

  20. să nu uităm că iuda a cam fost şters din cărţile sfinte, road, să acceptăm aceasta aşa cum acceptăm faptul că ele au fost scrise cu mult timp după ce totul s-a petrecut. motiv pentru care eu nu am certitudini ci numai îndoiala că, în necesitatea găsirii unui vinovat, i-au fost lăsate neşterse toate acele însuşiri care să preceadă, să arate oarecum latura sa negativă, aplecarea sa înspre trădare.
    în fond eu văd trădarea nu ca pe ceva care ne caracterizează, aşa cum este de pildă culoarea părului, limba vorbită, dioptriile de la ochelari, în sensul că aceste caracteristici sunt indubitabile, statice… trădarea ţine de acţiunile noastre, de ceea ce facem acum, în această clipă şi nu ieri, mâine… nu suntem trădători la modul continuu, aşa cum nici răi nu suntem decât atunci când nu suntem buni ori privim binele din altă perspectivă.

  21. Psi,

    Mie mi se pare comic cum istoria are și ea ironia și încăpățânarea ei nesusținută. Trădarea lui Petru (anticipată acceptată și ea de Iisus, ca în cazul lui Iuda) este reținută de istorie sub denumirea de ‘negarea lui Petru’, sau “lepezirea lui Petru”. E o formă blândă, și catifelată de a masca faptul că existau și favoritisme în ceata fondatoarea a creștinității.Până la urmă, povestea seamănă a fabulă. Pentru că iată, doi oameni trădează același om (Petru de 3 ori la rând, la fiecare cântare a cocoșului) dar conștientizarea greșelilor îi desparte, mai departe, pe cei doi. Ca în orice fabulă de-a lui Esop sau La Fontaine, există pilda celui bun și a celui rău.

  22. exact, road. una dintre marile mele mirări aceasta este: îl folosim pe iuda, roşcatul, drept unealtă ca să deschidem calea credinţei. răstignit şi înviat, Învăţătorul a devenit cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, cel care a adus religia iubirii pe pământ. trădarea este cumplită. dar lepădarea lui petru? e numai o mângâiere? de trei ori? nu e cam mult?
    pornind de aici putem ierarhiza trădările? de pildă înjunghierea lui cezar este o trădare mai mare decât războiul troian? sau nu?
    ori… în lumescul nostru: trădarea iubitei cu un personaj oarecare este mai mică decât dacă trădarea aceea se leagă şi de numele cuiva mai apropiat?
    nu este până la urmă exact acelaşi lucru generat de exact aceleaşi greşeli făcute de noi? big grin

  23. “Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”, parcă lui Cezar îi este atribuită această replică. M-am întrebat întotdeauna dacă cele două părți ale ei au aceeași valoare de adevăr.Și dacă pot coexista împreună. Probabil că da, dacă privim în ansamblu. În decursul vremurilor au fost trădări mai mici sau mai mari care au schimbat în bine cursul unor evenimente. Cu toate astea trădătorul nu și-a depășit condiția de om necredincios.
    Dacă privim lucrurile la un nivel mai mic, cel al relațiilor interumane obișnuite, trădare și trădător devin totuna. Și nu le mai putem ierarhiza în niciun fel.

  24. Dana,

    Nu cred că e confortabil pentru nimeni să cadă în capcana unui paradox silogistic de tipul: Afară plouă sau nu plouă. (Exact cum ai spus și tu: “pot să confirm sau să infirm”winking. Dacă îți combați propriile afirmații, noi pe care să le luăm de bune?

    Uite, eu o să iau de bună propoziția pe care tu o propui testării, și anume că trădarea e un instrument al destinului. Știi de ce? Pentru că a fost prima ta reacție la dezbaterea de azi.

  25. Replica lui Cezar nu face referire la o ierarhizare între trădare și trădător. Ea relevă un fapt mult mai simplu: îmi place să trădez (atunci când interesele mele câștigă din asta) – deci iubesc trădarea, dar nu-mi plac trădătorii (adică nu-i suport pe cei ce mă trădează). iată, aici, o semnificație care poate fi extrapolată unui alt argument: omul știe că la un moment dat în viață va ajunge să trădeze, pe ceva sau pe cineva, dar îi displace faptul că un alt individ îl va trăda și pe el, la un moment dat, în malaxorul ăsta istoric al intersectării acțiunilor umane.

  26. Psi, am in biblioteca ” Evanghelia dupa Iuda “. Inca n-am simtit nevoia s-o citesc, dar o voi face intr-o zi, cu sau fara soare happy Deci, momentan, ma abtin sa speculez pe tema celor 30 de arginti, desi ma cam manca degetelele.
    In alta ordine de idei, eu nu leg tradarea de inselarea unor asteptari. Nu m-a obligat nimeni sa ma astept la ceva anume. Vinovate sunt iluziile mele, felul in care am idealizat si m-am oprit la ” persona ” cuiva, fara a trece mai departe. Chestia asta e valabila si viceversa.
    Cam cum vad eu tradarea. Am incredere in mine, in cineva – in relatia noastra. Bat palma cu omul ala, ne aninam ochii in ochii si ne sustinem altfel. Si, la un moment dat, ma trezesc cu o cazma in spate tongue Din fericire, nu mor eu dintr-o cazma. Iar in ultimul timp, ma gandesc tot mai des ca, a fost alegerea acelui om de a face asta si iau situatia ca atare, cautand rapid solutii de a iesi cu prejudicii minime din situatia respectiva.

  27. Despre trădare şi despre Iuda se pot spune multe, dar eu n-am timp să spun nimic, şi nici măcar să citesc tot ce s-a spus deja aici.
    Însă tocmai am ajuns, în textul pe care-l traduc (dintr-o culegere de povestiri aparţinând genului fantastic), la un paragraf care vorbeşte despre trădare:
    “Găsiseră în fiica mea pârghia ideală. În schimbul magiei şi al vindecării pe care nu i le putea oferi decât Scacz, am creat uneltele şi instrumentele pe care le doreau. Aparatele mele cumpărau viaţa mea şi a familiei mele şi aduceau moartea oricui altcuiva.”
    Şi mi-am adus aminte că soţul meu mi-a spus cândva, când eram tineri, că “fiecare om are preţul lui”. Atunci l-am contrazis, am susţinut că există oameni care nu pot fi convinşi cu niciun preţ să trădeze; dar, pe măsură ce au trecut anii, am început să cred într-o din ce în ce mai mare măsură că dreptatea e de partea lui.

  28. As zice asa: ca tradarea in iubire doare extrem pentru ca poti parasi un om si fara sa-l tradezi.
    Sau din contra, poti sa-l ierti si sa-l primesti inapoi si daca te-a tradat
    Uneori ni se intampla sa tradam noi. In diferite forme. Ne trezim in fata unui “s-a intamplat” . De acolo incolo depinde de cat de grava e considerata fapta, daca regretam sau nu, circumstante
    As spune ca tradarea e ca un proces greu in care iti esti la un moment dat aparator si acuzator….

  29. ca intotdeauna, acelasi rafinament in aprecieri. doar stiu ca acest gen de atitudine aduce cu mult mai multa fertilitate (?), fecunditate, progres decat toate celelalte. in orice caz, un cuvant de genul, nu stiu exact care. refuz sa ma invart in cercul teoriei, uter ars. cand sunt tradat, daca sunt, prefer sa dansez pe mese. oricand un zorba the buddha, nu iuda si iisus la pachet. cu siguranta nu pacate originare si esecuri ale Dogmei. nu am tradat pe nimeni niciodata si nimeni nu m-a tradat, doar drumurile s-au separat. paradoxal, nu s-au confundat niciodata.

  30. Zorba the Buddha happy

    Pe langa mersul in cerc, exista si mersul in spirala. Sensul este doar aparent ascendent, practic fiind vorba de evolutie.
    Da, la un anumit nivel nu exista raul. ( dar nici binele ). Exista doar starea de fapt, mai mult sau mai putin echilibrata.
    Imi doresc sa raman in continuare ” fertila “, ba chiar sa fiu mai decat am fost ieri, asumandu-mi, bineinteles, toate momentele/ toate actiunile, etc inclusiv cele nefecunde happy
    Teoriile au si ele farmecul lor, altfel ce-am mai dezbate noi ?
    M-am gandit ca oamenii sunt curiosi si astfel se nasc teoriile. Curiozitatea e buna. Inseamna ca vrei sa stii, sa afli, sa cunosti, sa experiementezi, sa inveti, sa nu ramai inchistat in niste limite rigide, etc.
    Uneori drumurile noastre se despart de ale altora. Daca totul e intr-o permanenta metamorfoza inseamna ca nu exista ” vom ramane impreuna ptr totdeauna “. Ci doar o vreme. Pret de cateva zile, de-un an, de-o viata. Da’ ce inseamna in universul asta o viata de om ? happy

  31. Trãdarea. Vânzarea. Tot una este, cãci nu poţi sã trãdezi dacã nu ai ce sã “vinzi”, ce sã dai la schimb pentru a-ţi “cumpãra” un prieten nou, liniştea sau mai ştiu eu ce.
    Plecarea, îndepãrtarea de cineva se poate face fãrã trãdare, cum se spune, lãsând loc de bunã-ziua. Edmond Haraucourt, spunea în al sãu Rondel de l’adieu cã ” Partir, c’est mourir un peu”, cu fiecare despãrţire murirm câte puţin, ne îndepãrtãm de ceea ce astãzi iubim, suferim, provocãm suferinţã, dar nu trãdãm, închidem în suflet şi în mintea noastrã tot ceea ce candva ne-am oferit unul altuia, cu atâta dãrnicie. Ori de câte ori relaţiile se transformã în monedã de schimb va apãrea şi trãdarea. Totul are un preţ, aşa se spune, nu? Şi nu numai în
    iubire ci şi între prieteni. Şi idealurile pot fi trãdate şi chiar propriile valori. Trist dar adevãrat. Trãdat, vândut nu poţi fi decãt de cineva apropiat, cãci un strãin ce ar putea sã ştie despre tine, cum te-ar vinde? Unui prieten ţi-ai deschis sufletul şi i-ai fãcut confidenţe.Trãdarea lui te doare cãci simţi cum smulge din tine fiecare clipã în care tu ai crezut în el.

Comments are closed.