despre oameni şi poveştile lor

mica poticneală

– onorată instanță, rog să fie adus inculpatul! să vedem și noi, cu ochii noștri, fiara cu trei capete pe care o judecăm după faptele sale murdare, abominabile! bestia care a rupt liniștea sufletelor noastre și a rânduielilor noastre de oameni cinstiți!

judecătorul, un bătrânel cumsecade ce înota în roba prea largă încercând totodată să imprime o notă puțin mai aspră chipului său de bunic pe jumătate miop, se crispă. legendele fiarei în lanțuri, cu ochii injectați de venin, ajunseseră și la urechile lui, tulburându-i digestia și așa șubredă și somnul care, firesc, se împuținase odată cu trecerea anilor, așa cum o făcuse și curajul. după vreme lungă în care nu se întâmplase nimic și rolul său în comunitate era mai degrabă unul onorific, apăruse tocmai acum povestea aceasta cu fiara care nu numai că furase mințile tinerelor fete, dar băgase și groaza în ceilalți.

liniștea se sparse în bucăți mici, ca de sticlă. sala până atunci tăcută și atentă la încrucișarea de cuvinte ce încărcase atmosfera în care plutea oricum aerul răzbunării, ca o sentință sigură, începu să murmure, amestec de curiozitate și de groază. câteva mame îşi zoriră copiii dincolo de uşile mari şi grele de teama grozăviei ce avea să apară curând, câteva fete îşi ascunseră ochii sub văluri cu un tremur speriat dar curioase, în vreme ce altele, cu minţile duse departe, începură să zâmbească straniu, a aşteptare împlinită.

micul ciocănel se auzi atât de anemic în zarva cea nouă şi uşa se deschise încet, de parcă ar fi fost din piatra grea a destinului. în locul lăsat gol apăru el, vinovatul pentru toate cele ce se întâmplaseră şi care se povesteau de la unul la celălalt şoptit, cu teamă. sute de ochi îl priveau acum pentru întâia oară cu setea de răzbunare în ei, de parcă toate aceste mici scântei l-ar fi putut atinge şi chiar răni. sute de glasuri pregătite să urle la ivirea lui se stinseră în uimire, stingând freamătul aproape toxic de până atunci.

bărbatul cu umeri largi, imposibil de ascuns în cămaşa lungă, înaintă încet către locul gol, al acuzatului, pe care un scăunel firav părea să-l aştepte. pe chipul uşor plecat se ghicea o brumă de oboseală şi o urmă de barbă îi acoperea maxilarul puternic. se aşeză încet, cu oarecare grijă pentru obiectul acela fragil şi nepotrivit staturii sale şi îi privi pe ceilalţi cu ochii limpezi, curaţi, tăciune de zâmbet. nu era nimic de fiară şi nimic de venin în ochii de culoarea nopţii şi ai vântului ci numai un soi de căldură nouă, o electricitate ademenitoare şi infinit bună, născută dincolo de tâmplele înfăşurate de gânduri şi chiar mai în adânc, în suflet.

omul era frumos, tulburător şi neobişnuit de frumos în murmurul acela de admiraţie care se iscase, reacţie contrară pe care mizase avocatul apărării. o fată ca o nălucă, cu chipul prins în batic, se ridică înaltă şi dreaptă în tăcerea cea nouă:

– omul acesta este nevinovat!

zâmbetul lui se desfăcu în petale, minţile se prinseră însetate de vorbele cele noi şi în sala de judecată, ca intrat printr-o fereastră uitată deschisă, năvăli vântul lui altceva, altcumva. mai întâi un ţipăt din trup de femeie, judecând după ascuţimea lui, mai apoi voci şi din nou freamăt iscat în suflete, măturând totul, clocotind ca o mare de trupuri şi de capete cu ochii aprinşi de un nou adevăr, dorindu-şi să-l atingă, să-l aibă.

prea departe de ceilalţi, strângându-şi cu putere coicănelul la piept ca pe un scut, bietul judecător se ridică de la locul lui de parcă ar fi vrut să fugă, însă roba prea mare îl încurca. marionetă tremurând în propriile-i haine, alunecă, se rostogoli moale. simţi durerea în oase chiar înainte să atingă lemnul uscat al podelei şi mai simţi, curios, o mână puternică apărută de niciunde, oprindu-i căderea, ridicându-l ca pe un fulg.

– eşti bine, bunicule? – glasul lui, al celui acuzat până atunci, avea gustul cald al laptelui şi al amintirilor de demult. bătrânelul clipi încurcat, potrivindu-şi repezit peruca pe ţeasca altfel netedă şi lucitoare şi zâmbi nătâng către celălalt. văzut de atât de aproape, acesta părea că împrăşite lumină.

– sunt bine – şopti bătrânelul încercând disperat să-şi recapete demnitatea din praf- a fost doar o mică poticneală. zâmbetul celuilalt, venit ca un răspuns, mirosea a flori tivite cu rouă.

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

12 thoughts on “mica poticneală

  1. desigur că nu eşti, grişka. eu ştiu, am văzut cu ochii mei! un motan blogosferic traducător nu este deloc un simplu motan. winking

Comments are closed.