despre oameni şi poveştile lor

a jocker. heath

heath ledger half jokersirenele sună ca un plâns ori ca o lacrimă de hârtie sfâşiată sub arcadele nopţii. îmi vine să îţi spun că nu, până la primăvară mai este, să lăsăm aşadar zăpezile să ne acopere, să mai uităm puţin ori să ne aducem aminte de altceva. de altcumva, mai luminos. nu suport să plâng atunci când ninge, auzi?

mai ştii? chipul senin şi blond al cavalerului care atinge lumina din starea lui de om simplu. imposibilul tangibil din poveştile cu domniţe frumoase şi mândre. ridicarea în basm. curios să te fi privit atunci căci aveai atât de strident defectul grâului copt în plete.  şi îţi spuneam, îţi strigam că nu, mie brunii îmi plac şi ochii tăi de cafea. şi celălalt, irlandezul cu maxilar fierbinte. apoi mi-am amintit că zâmbetul tău miroase a deşertul altor emisfere, a altceva, a lumi în care ajungeau odinioară cei damnaţi şi nu din voia lor. şi macul care poate răsări oricum, oricând, chiar şi prin fisura betoanelor. zâmbeşti? floare de kenzo, ştiu. pe sub gene eu ştiu, chiar dacă tac.

astă seară vreau să citesc cuvintele tale, doar cuvintele tale. cum este să cobori în hades şi în adâncul nemărginit al răului fiinţei? cum este să acoperi căldura din ochi cu otrava lui jocker? cât de mult doare în adâncul fiinţei depărtarea de sine şi de bine? peste chip ţi-au pus zidul unei măşti ce nu te încape, dar te străpunge. peste suflet au turnat verde, mult verde, prea mult şi prea toxic verde. zâmbetului nu i-a mai rămas nicio lucire veselă în sângele urcând până dincolo de rânjet. şi pentru prima oară nu te mai văd atât de solar, prin munţii, noştri reinventând fermele unei iubiri interzise, ci atât de fragil şi de prins în sticla răului. florile răului te-au ajuns, te-au prins cu tulpinile lor într-atât încât sufletul nu se mai recunoaşte pe sine?

este noapte. din nou, iar noapte. ninge printre sticlele prea mari ale ferestrelor şi pe betoanele impersonale, taxiurile galbene curg leneş în aburii unui alcool care pare să inunde străzile. zăpada pare murdară. căldura, nevoia de ea, a devenit un pretext de rămânere în cuşcă, în interiorul casei cub. obsesia ascunderii. fragilitate desenată pe un chip văruit. cub, cuib. pătratul perfect, duplicat, redimensionat. liniştea doare.

dincolo de oglindă, chipul pe care urmele fardului nu se mai văd pare atât de obosit. răul îmbătrâneşte de fiecare dată. răul doare. eu tac, filele cărţii se întorc singure. lacrima se usucă pe o margine de ceaşcă.

trecuse o noapte şi o zi de la ultima mască, aceea dincolo de care moartea pândeşte rotund ca o pastilă. doare. nicio sirenă nu poate readuce cafeniul acela în ochi. şi nici grâul tău copt pe tâmple. doar o urmă de sânge aproape verde pe un chip prea alb.

textul de mai sus este o scriere în acelaşi timp sau “joaca cu road“, episodul doi, prea mult amânat. tema propusă de el a fost heath ledger, actorul australian prea devreme stins în timp ce lucra unul dintre cele mai malefice personaje, #thejocker. ce a scris road în timp ce scriam şi eu, în cele 30 de minute? sunt curioasă să aflu. happy voi nu?

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “a jocker. heath

  1. Camelia, umbrele pe care le așezi peste aceste rânduri minunate îmi înveselesc serile, ne completăm, se pare, în jocurile ăstea spontane și delicioase.

  2. robert, sincer, mi-a fost dor de scrierea spontană şi abia aştept deja episodul trei. nici dacă ne vorbeam nu reuşeam să redăm cele două feţe ale aceluiaşi chip astfel, în această completare. mulţam fain! happy

  3. i-am iubit ochii in graba, lasand pe trupu-i urme ce inca o-nfioara. in capatul zilei nu am mai gasit nimic interesant de spus, dar asa i-am iubit sanii.

  4. am deplans si eu cativa morti, dar nu mica mi-a fost mirarea cand unul dintre ei mi-a raspuns teribil de amuzat: nu mai plange, sunt inconjurat de ḥūrīya, aici nu ma doare nimic, insa simt toate placerile lumii pacatoase fara a fi pedepsit. ba, din contra, prabusirile mele erotice in nocturn, cele mai tainice, au devenit ceea ce nu speram niciodata sa devina: realitate! desigur, fara prezervativ, aici nu exista boli cu transmitere sexuala, te poti tavali de-a valma fara consecinte nefaste!

    “Therein you shall have (all) that your inner‑selves desire”
    [Fussilat 41:31-32]

    odata ce am incheiat prima seara in paradis, as allah wished, alaturi de 8 marocance virgine (pana in acea seara!), chiar daca doar una imi era desemnata (dar nu conteaza, nu-ti face nimeni nimic daca incalci regulile, nu exista consecinte), dimineata m-am desfatat cu 44 de carafe de vin la taclale cu omar khayam. cafeaua nu mi-a placut niciodata in vremea pamantului, o beam doar la mahmureala, aici insa n-a mai fost nevoie de ea, asa cum am zis, orice ai face nu suferi, nu exista consecinte nefaste! asadar, fara cafea! desigur, betiile erau betii, insa, chiar daca terminau in varsari de sange, nu se intampla nimic, venea repede un tibetan si sterge pagoda de marmura budista in care ne faceam de cap (cum ar zice muritorii!).

    si, in cele din urma, la “sfatul” subliminal al lui omar, desigur, am adormit (exclusiv din placerea de a dormi) “in umbra trandafirului” si am dormit un somn mai dulce ca mierea pe care o simteam pe buze, in rarunchi, in cap, in fagurele fiintei mele nemuritoare, chiar daca nu am inteles niciodata de ce am nevoie de somn atata timp cat am devenit etern! dar asta iti voi explica maine, dragul meu, mi-a spus mortul “mieu” happy

  5. eo, cele scrise de tine vorbesc despre ce va fi, aşa cum spune coranul, nu ceea ce este. râurile de vin ale lui omar şi fecioarele sunt numai promisiuni. restul, acum, aici, este… abstinenţă! tongue
    şi totuşi, am mai spus cândva, eu nu-l văd pe khayyam ca hedonist, aşa cum îl numesc mulţi, căci islamul promovează în priml rând moderaţia, iar vinul ca şi simbol mă duce mai degrabă cu gândul la starea aceea de transă ce conduce către revelaţiile şi viziunile marilor sufişti, acelea pentru care mevlana rumi a recurs la ceea ce numim astăzi ceremonia sema.
    trezeşte-te, my friend! azi e joi pe pământ.

  6. nu o lua ca pe un atac la cele scrise de tine, eo, căci nu este. nu mă îndoiesc că tu ştiai deja cele scrise de mine.
    totul era mai degrabă o mirare personală ce încă persistă în mine: percepţia noastră, cumva măruntă şi îngustă, a celor de o altă religie şi cultură, vis a vis de rubayatele celui care, într-o vreme în care bătrâna europă nu era deloc preocupată de moştenirea greacă, cunoştea prea bine toate acestea, îmbogăţindu-le. fără islamiştii însetaţi de cunoaştere oare am mai fi cunoscut noi astăzi tot ceea ce au scris şi gândit anticii? şi, mai cu seamă, persist în întrebarea: de ce majoritatea textelor arabe s-au pierdut? sad

Comments are closed.