despre oameni şi poveştile lor

o poveste cu final aşteptat

window

întâmplarea pe care încerc să o redau astăzi, ca o poveste de duminică, de citit şi de gândit, mi se pare că s-a petrecut în ani prea repede trecuţi, prea demult, încât nici nu prea le mai ştiu numărul şi este adevărată, aşa cum rar sunt poveştile mele.

când noi ne-am cunoscut, laura avea ceea ce se cheamă multe motive de bucurie în viaţa ei: o profesie pe care o iubea şi care îi adusese câteva satisfacţii, un apartament cochet mobilat în chiar centrul oraşului, aproape de birou, o maşină roşie pe care o conducea cu pricepere, în ciuda faptului că nu învăţase aceasta de multă vreme şi, mai ales asta, un zâmbet fantastic ce părea să deschidă orice uşă şi orice inimă.

atunci, în vremurile acelea, laura trecuse de patruzeci de ani, dar arăta cu uşurinţă de treizeci, în parte din cauza staturii sale mignone, a zâmbetului de care vă spuneam şi a ochilor. imenşi, limpezi, nişte ochi ce nu evitau privirea celuilalt şi din care curgea căldură. fără să fie genul acela de frumuseţe care taie respiraţiile şi accelerează bătăile de inimă, era totuşi o femeie a cărei prezenţă o simţeai şi a cărei feminitate se împletea cu generozitatea ei. casa ei era mereu plină de oameni care o preţuiau şi care încercau din răsputeri să alunge senzaţia aceea de singurătate pe care ea o afişa uneori, discret, în preajma celor foarte apropiaţi, căci laura se simţea incompletă şi neîmplinită în absenţa unei familii în sensul clasic al cuvântului, respectiv soţul şi copiii aferenţi.

ne prindeau cele mai ciudate ore povestind despre toate şi mai cu seamă despre motivele pentru care ar fi trebuit să fie fericită şi recunoscătoare, însă oricâte argumente am fi invocat, absenţele despre care ne spunea ea, pe care le tot repeta, păreau nişte praguri de netrecut şi curând laura a intrat în umbra unei depresii. gândurile ei negre au început să măture totul în cale şi oricâte mâini am fi întins, eu şi cealaltă prietenă, laura noastră s-a stins, s-a evaporat şi în locul ei a apărut o străină. chiar şi zâmbetul i-a fugit, parcă peste noapte.

încercasem adesea să îi spun că ar fi putut avea un soţ care să o maltrateze, unul atins de toate viciile (cealaltă prietenă a noastră chiar avea un soţ cam înclinat spre excese bahice, dar ea nu se plângea niciodată), îi dădeam tot felul de exemple în care căsnicia nu este neapărat o binecuvântare ci un jug şi că toate împlinirile ei s-ar fi putut risipi în preajma celui nepotrivit, însă reproşul ei, la început mut, mai apoi strigat cu sete mă înlemnea.

apoi s-a produs inevitabilul. laura a început să ne evite, să ne ocolească, adâncindu-se tot mai mult în prăpastia ei, aceea din care, ştiam prea bine, nu putea ieşi decât în clipa în care ea însăşi şi-ar fi dorit asta, căci oricâte mâini i-am fi întins nu o puteam obliga să le prindă.

există o vorbă care spune “ai grijă ce îţi doreşti căci s-ar putea să se întâmple” şi care este şi ea adevărată. tatăl laurei s-a stins într-un mod neaşteptat, iar la scurt timp l-a urmat şi mama ei. laura devenise cu adevărat singură şi chiar credeam că mai jos de atât, mai negru de atât nu se poate. primeam veşti despre ea de la prietena noastră comună, singura care reuşise cumva să reziste refuzurilor ei şi care o mai vizita uneori. dar într-o zi, într-o nenorocită zi a aceluiaşi an, prietena noastră a murit. stupid, într-un accident de maşină.

pe laura am revăzut-o pentru ultima oară la înmormântare. aproape că nu m-a văzut, aproape că nu ştia cine sunt. cu desăvârşire singură, aşa cum îşi programase mental de atâta vreme, pe când era prea oarbă să vadă ce avea, laura nu mai era nici măcar umbra celei pe care o iubisem sincer cândva ca pe o soră mai mare. şi nu am ştiut cum să întind punţi spre ea. şi mă doare şi acum acest gând.

de atunci au trecut ani mulţi. laura şi-a schimbat serviciul ori a fost nevoită să o facă, apoi am aflat că a plecat. nu ştiu unde. uneori, mă gândesc la ea. fusese singurătatea ei programată de gândurile ei negre?  reuşise ea să aducă în real tot ceea ce îşi imaginase, simţise? este prea târziu să o mai întreb acum…

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

16 thoughts on “o poveste cu final aşteptat

  1. Oricât am descoase….ce s-a rupt, s-a rupt. Cum şţii că s-a rupt? Aici intervine dilema…sau moartea. Moartea lucrează cel mai bine, le aşterne în tăcere şi ştii că n-ai ce să mai întrebi, ori pe cine. Viaţa e mai cu ifose, întrebi şi tace. Încerci încă o dată…şi tace. Şi pe urmă nu mai întrebi deloc. Devii chiar tăcerea. De-abia atunci nu mai tace….Care e tot un fel de moarte. Accidentul stupid pentru noi, nu e un accident pentru ea, şi ştii asta. sad

  2. singurătatea nu cred că şi-a planificat-o, aşa ceva nu îşi doreşte nimeni. doar că absenţa a ceea ce îţi doreşti macină încet-încet, iar într-un final ajungi să pierzi şi puţinul pe care îl ai. nu vrei asta, dar umbrele din tine ajung să te cuprindă cu totul…

  3. călin, ceea ce construim noi, cu gândurile noastre, e deseori mai periculos decât ceea ce facem. de aceea eu spun că ar trebui să fim mai atenţi.

  4. ştiu, alma. uneori mă întreb ce s-a ales de fiul pe care l-a lăsat în urma ei cea care s-a stins. nici asta nu ştiu. sad

  5. O “poveste” tristă, ca atâtea altele din jurul nostru sau din viaţa noastră. Câte încercări nu ne îndepărtează unii de alţii şi câţi oameni dragi pierdem din pricina problemelor acestei vieţi. Însingurarea în care unii cad, este cel mai greu lucru. Am avut un coleg de şcoală care, ca şi prietena ta, ajunsese să se izoleze de toţi şi de toate, din motive doar de el ştiute, refuzând orice mână întinsă prieteneşte. S-a sinucis într-o noapte de revelion, lăsându-ne pe toţi ce care îl cunoscusem cu frământarea că n-am făcut deajuns pentru el…

    O zi frumoasă, dragă Psi!

  6. alex, eu cred că ar trebui să fim mai atenţi la ceea ce gândim. sigur, oamenii nu pot fi ajutaţi, dacă nu vor. şi cred că avem cu toţii cel puţin un exemplu, o poveste în care am fi vrut să facem ceva mai mult.

  7. Nimeni nu alege singurătatea. Uneori ne alege ea pe noi. M-am întrebat de multe ori care este logica acestei alegeri, dacă ea există. Poate nu știm să intrăm în sufletul altor oameni și să rămânem acolo, poate nu știm să cerem, așteptând mereu doar să primim, poate nu știm să dăruim. Sau poate este doar o întâmplare. Căci uneori hazardul așează atât de ciudat lucrurile…

  8. sonia… nu ştiu nici eu de ce este aşa uneori. dar ştiu că gândurile noastre contează mult.

  9. O să vină semnul în curând. Ai lansat gândul…uneori îi ia multpuţin să călătorească, fiindcă aproapedepartele e relativ. winking

  10. Cred ca nimeni nu isi doreste cu adevarat sa aleaga sa traiasca singur gandindu-se ,,asa imi este cel mai bine”. Poate este doar o masca la neputinta de a vedea realitatea…sau slabiciunea de care da dovada. Nu stiu….
    Iti citesc povestea pe fondul unei vesti care m-a zguduit…o vecina, mama singura cu trei copii…a ales sa traiasca singura pentru copii ei…cu o viata extrem de grea….a incercat sa se sinucida.

  11. Draga mea, in situatii ca cea descrisa de tine asa de frumos, cu toata tristetea subiectului, exista doua remedii – in afara de atentia celor din jur:
    doctorul si/sau preotul!
    Cel mai greu este sa accepti ca ai o problema, sa o constientizezi!
    Depresia este o boala. Si bolile se trateaza!
    Prietenia ajuta enorm si prietenii trebuie sa incerce sa ii convinga pe cei bolnavi sa mearga la doctor. Cand nu este credinta… e un pic mai dificil… Nu ai de ce te prinde ca sa iesi din abis…
    Mereu i-am plans pe agnostici!

  12. cita, este perfect adevărat ce spui. depresia este o boală cumplită şi nu o poţi duce singur spre vindecare. eu pot doar să sper, laura era o persoană extrem de credincioasă, că şi-a găsit calea spre lumină.

  13. Din pacate pentru Laura, e in genetica femei: ” Familia “, Femeia e acel component care ingrijeste familia, cum barbatul e cel ce ofera protectie. Din pacate suntem si noi un sir lung de “cod genetic”. Suntem o dictatie a naturi sa nu putem sa ne indepartam prea departe de conditia noastra naturala… Sper ca Laura sa fie fericita, ma bucur cand aud de oameni ce-si infrang “destinul”.

    Desigur sunt oameni care pot trece peste aceste “chemari”, dar majoritatea simt un gol in suflet…

  14. slvc, cealaltă prietenă a murit din păcate, aşa cum spuneam. iar eu… nu mai ştiu nimic de ea de ani buni. dar mă rog să-i fie bine. m-am gândit că am putea fi un fel de himere ale amintirilor…

Comments are closed.