despre oameni şi poveştile lor

de ce ne certăm în virtual

sursa foto: media.tumblr

m-am gândit uneori, observând blogurile care se închid parcă tot mai des şi fragilele punţi de cuvinte care se rup, cât de lesne uităm darul acesta de timp şi de când pe care ni-l facem, cât de puţin este nevoie pentru ca floarea de cuvânt să îşi transforme parfumul în venin şi limbajul, altfel colorat de metafore, să devină tot mai frust, ce uşor este ca din tot maldărul de complimente întâlnit să rămână numai o boabă de răutate, infimă poate, dar atât de ucigătoare.

de ce uităm oare că dincolo de cuvinte sunt oameni ca şi noi? de ce este mai uşor să lovim atunci când nu înţelegem, decât să întrebăm? şi de ce ne sunt poleite comentariile cu nevoia de trafic şi de o poziţie mai înaltă în cine ştie ce clasamente, când nu aceasta este cu adevărat valoarea noastră?

mi-a fost dat să am, inevitabil (pentru că mulţi ani s-au adunat călătoriei mele), porţiile mele de neînţelegeri prin virtual şi mi-a fost dat să privesc cu uimire conflicte iscate din nimic şi prietenii care la o primă vedere păreau indestructibile, prea uşor rupte şi aruncate la coş cu tasta delete. m-a uimit într-atât încât am uitat să mă mai mir, când am descoperit din pură întâmplare reversul medaliei la un blogger ce părea desprins din manualele de gentileţe: prin alte locuri limbajul său suburban mi l-a arătat atât de străin, aşa cum nu îl ştiusem vreodată. şi m-am gândit atunci: unde este adevărul şi unde este minciuna în acest vârtej virtual în care ne lăsăm prinşi din nevoia de cunoaştere, recunoaştere, comunicare.

am avut, cum spuneam, porţia mea de neînţelegeri, nu însă şi certuri pentru că mi se pare o risipă de timp şi de energie şi chiar o lipsă de respect să arunc cu săgeţi otrăvite a căror rană, deşi aş regreta-o apoi, să nu o pot şterge. nu mă pricep la jocul acesta, recunosc. şi mai recunoosc ceva: am în urmă micile mele răutăţi pe care le regret acum, chiar de nu-s multe. în conflictele mele, puţinele, am ales să aplic vorba mea de totdeauna dacă nu poţi spune ceva frumos despre un om, taci din gură şi să inventez tasta ignore, pentru că nu văd de ce aş face trafic unui om cu care nu vreau să mai comunic. ba mai mult, am şi eu mica mea listă de nebuni banaţi care îmi lăsau câteva zeci de mesaje în spam cu atacuri la adresa mea şi a celor care mă însoţeau, un astfel de personaj ne-a bântuit luni de zile pe mulţi dintre noi, folosind în toxicitatea-i o mulţime de identităţi.

nu îmi plac oamenii din ale căror cuvinte răzbate ipocrizia şi suficienţa, cei care îmi măsoară cu riglele lor strâmbe fiecare cuvânt şi gând, aşteptând de la mine omagii ipocrite şi maldăre de linkuri cu care să crească în visele lor de mărire măruntă şi nu îmi măsor scrierile după aşteptări ci numai după imaginaţia lăsată liberă, la pasul domol al dimineţii.

şi iată, tocmai am conturat cel mai des întâlnit motiv al certurilor virtuale: orgoliul. desigur, o doză de orgoliu avem cu toţii, este în firea noastră, însă el nu ar trebui să izbucnească la fiecare pas, de parcă am deţine pe undeva adevărul absolut, aşa cum din păcate li se pare unora. punţile comunicării înseamnă printre altele şi ascultare nu numai declamare.

cel de-al doi-lea motiv, aşa cum le văd eu, şi nu neapărat ordonate după importanţă, este neînţelegerea. se întâmplă să nu rezonăm uneori cu un text deşi “cunoaştem” autorul de multă vreme, fie din cauza unei schimbări de registru, fie din cine ştie ce motiv cum ar fi banala dispoziţie necesară unei lecturi. ne oprim pe margine fără să fi pătruns textul (asta în varianta în care l-am citit totuşi, pentru că mai sunt şi experţii în păreri desprinse din titlu) şi de aici se pot naşte conflicte al căror numitor comun este unul singur: sunt inutile şi dor. neavând toate cheile necesare ar fi, poate, mai simplu să întrebăm “ce ai vrut să spui cu asta?” însă nu o facem. de cele mai multe ori din teamă.

şi mă opresc doar la un al trei-lea motiv, lăsându-vă pe voi să le numiţi pe cele care mai sunt, cel care este de fapt cheia care deschide porţile oricărei comunicări umane: empatia. da, da, acest mic îngeraş sau drăcuşor deschizător de lacăte este mai important decât am crede. aţi observat că există în jurul nostru oameni cu care reuşim să comunicăm de parcă ne-am cunoaşte de o viaţă? reversul ar fi că există şi bloguri cu care nu empatizăm nici dacă am scrie exact aceleaşi cuvinte, motiv pentru care, mai devreme sau mai târziu, micul vierme al conflictului îşi scoate nasul din miezul cuvintelor noastre.

majoritatea noastră suntem bloggeri ce am investit ani buni în această joacă virtuală. ne-am însoţit cu oamenii care ne-au plăcut şi ne-au citit aşa cum suntem, care ne-au dăruit timp şi apreciere, alături de care am construit câteodată prietenii reale, autentice ori proiecte extrem de frumoase. şi totuşi, la răstimpuri, bat vânturi de conflict în jurul nostru, măturând în calea lor tot ce am zidit cândva. şi este păcat.

şi vă întreb şi pe voi: de ce se ceartă oamenii în virtual? de ce anulează atât de uşor, cu un cuvânt, tot ce au ridicat prin mii de cuvinte?

uneori cuvintele pot să zidească. avem şi dovada

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

57 thoughts on “de ce ne certăm în virtual

  1. Ca să ştiu să îţi răspund cu acurateţe, ar trebui să fiu unul dintre “certăreţi”. Numai că mie, în virtual, nu mi s-a întâmplat niciodată să schimb eu “registrul” faţă de altcineva, ci invers…şi asta doar o singură dată, mai grav, din senin, dintr-o confuzie(pe care, ştii şi tu, am lămurit-o ulterior). Că s-a întâmplat să fie exact când descoperisem clubul psi şi scrisesem vreo 2 texte, intrând în joacă, putea fi un semnal să mă retrag, mai ales că pe “blogul confuz” apăruse şi-o postare cu referire strictă la poemul ce născuse confuzia, astfel încât “lăicuitorii” erau membri ai clubului. Cu toate astea, uite-mă aici! happy

    Habar n-am de ce cuvintele sunt făcută şi să te ridice la cer, dar si să rănească. Probabil că e vorba tot de echilibrul acela, care face ca oamenii să nu fie doar un tot frumos, ci un tot echilibrat.

  2. Cred ca de multe ori “numai textele” lasa mult spatiu interpretarilor. Si ajunge o “zi mai proasta” pentru a pune gaz pe foc. Blogurilor le lipseste mimica si cum comunicarea este in proportie de80% non-verbala… ravagiile le cunoastem.

  3. Psi, am avut norocul pana acum ca nici sa nu am parte de certuri, nici de neintelegeri si nici de ,,spamuri” .
    Da, orgoliile sunt mari, nu stiu de ce cineva vrea cu orice pret ca aiba dreptatea lui(ei) si sa nu faca in asa fel incat aplaneze totul.

  4. De ce ne certam in virtual? Pentru ca avem cuvantul ca arma. Pentru ca aceasta arma stie sa faca doua lucruri, amandoua la fel de puternice: sa mangaie si sa ucida, sa scrie inaltator si sa defaimeze. Omul are prin cuvant, aceeasi relatie ca si cu oricare arma si e o prelungire a personalitatii sale. Relatia bloggerilor e bazata pe cuvant. Atunci cand cuvantul scris nu corespunde cu viziunea cititorului, pentru ca se stie, majoritatea citittorilor sunt si ei bloggeri, imediat acesta se gandeste sa de o lectie si sa explice el ce si cum, fara a se gandi ca lumea nu se invarte in jurul lui si nu e etalonul de comportament, pentru ca nici nu exista sa ceva. De aici apar scanteile. Ati vazut si voi pe care spunand “eu nu as face niciodata asa ceva!!!”. Si? Ce-i cu asta? Nu face. Misiunea cititorului de blog, imi dau eu cu parerea, ar trebui aceea de a lectura materialele publicate si de a comenta textul, mesajele textului, poate chiar si a da o sugestie sau a veni cu idei noi constructive. Mie, blogul imi da senzatia unei carti care se scrie in virtual, aproape in acelasi timp in care este citita.

    Din pacate nu e asa. Mi s-a intamplat, scriind pe blogul meu, sa am o situatie. Multi stiti deja, ca aproape tot ce scriu, sunt intamplari reale. Multe dintre ele mi s-au intalmplat mie. Poate unii cititori nu au fost de acord cu modul in care am reactionat intr-o anume conjunctura. Am avut surpriza ca, dupa lecturarea unui text, cineva sa imi spuna:”eu nu as fi facut niciodata asta”. Ce a fost asta? A fost analiza unei persoane in urma citirii unui text literar, a unei povesti de dragoste ori cineva care m-a judecat. Incercand sa indulcesc tonul am fost avertizata si pusa imediat la punct, pe blogul meu, nu in alta parte. Discutia s-a continuat dincolo de blog si relatia mea cu acea persoana este incheiata, mai ales ca nu era prima data. Am tendinta sa cred ca, aceste conflicte izbucnesc, in general pornite de persoane care trec de limitele lecturii textului scris. Atunci cand citesti o carte, nu il suni pe autor sa il iei la rost. Citesti si alegi ce iti place si ce nu, inveti daca crezi ca e de invatat si ignori ori te oripilezi atunci cand e cazul.

    O alta categorie de certat virtual si dincolo de el, tine de persoanele care cauta sa barfeasca pe toata lumea, la toata lumea. Stiu situatii cand bloggeri nu si-au vorbit un an sau doi ca anumite fiinte “binevoitoare” au stiut sa manipuleze niste situatii, sa minta si sa ii faca sa se certe. Aceleasi personaje bantuie blogurile in cautare de conflicte si tot ele, stiu tot despre toata lumea si barfesc tot ce misca. Ceea ce nu stiu, este ca si le intre ele se barfesc si spun unul despre celalalt tot felul de mizerii. Dar, vorba aceea:”omul e stilul”.

    Acum, ca am scris un comentariu lung mai astept sa vad ce spuneti si voi.

  5. N-am avut parte de ” zguduieli ” prea mari, doar mici neintelegeri. Momente in care m-am gandit serios la faptul ca, uneori, vorbim aceeasi limba si ne intelegem separat.
    Probabil ca de vina e acel orgoliu cu tot ce implica el. Poate si lipsa contactului direct, cand daca nu te ajuta cuvintele, apar gesturile si mimica ptr a lamuri o situatie.
    Ii exclud pe certaretii de profesie, eternii carcotasi a caror motivatie e mult mai incalcita si mai complicata.
    Una peste alta, depinde de fiecare. De ceea ce vrea, ce asteapta, ce ofera si cum intelege sa se manifeste in spatiul virtual.

  6. Părerea mea este că și pe blog, ca și în viața reală, trebuie respectate niște reguli de conduită. De multe ori am observat greșeli de interpretare, datorate mai multor factori. Însă, asta nu trebuie să ducă la conflict.
    Cuvintele, prin semnificația lor, emit energie pozitivă sau negativă, care influențează (spun cercetătorii) ADN-ul uman. Poate că de aici apar reacții…

  7. Nu cred că bloggingul are legătură cu spiritul de echipă – decât în cazul unor cluburi ca al nostru, când e vorba de postările care ţin de jocurile noastre. În rest, eu una consider că fiecare e pe cont propriu, e liber să scrie ce vrea; şi oricine e liber să comenteze – pro sau contra – chiar şi referindu-se la calitatea literară a textului sau la acţiunile personajelor – fie ele reale sau imaginare. Asta însă numai şi numai cu condiţia s-o facă în mod politicos, fără jigniri şi insulte.
    Relaţia autorului unui blog cu cititorii săi e mult mai directă decât aceea dintre autorul unei cărţi şi cititorii lui – că doar de-asta există comentariile. Şi nu e musai să fie toate măgulitoare. Sunt de părere că o critică obiectivă, făcută cu detaşare şi fără termeni jignitori, e bine-venită.
    Cât despre cărţile de dezvoltare personală, eu nu citesc aşa ceva, dar am tradus vreo patru (lucrez şi acum la una, înfiorător de plictisitoare). Şi cred că sunt tot atât de utile ca frecţia la piciorul de lemn – viaţa e prea complexă ca s-o trăeşti după reţete amănunţite.

  8. lii3d, uite că, din păcate, nu se întâmplă aşa. tocmai că acest anonimat le dă unora impresia că au dreptul să calce în toate străchinile. da, cuvintele au propria lor energie, de care nu suntem mulţi conştienţi.
    vero, ba eu cred că da, este un spirit de echipă şi în blogging, atunci când realizezi că vrei să faci parte din ceva, dintr-un proiect sau un grup. de pildă, mi se pare că ţine de spiritul de echipă orice reacţie care ajută la promovarea (deşi noi nu o facem, alma nahe a făcut-o!) acestui grup ori de apărare a acestui grup dacă este atacat.
    şi prefer de departe critica, deşi nu prea am parte de ea.

  9. În spațiul virtual, ca și în viața de dincolo de monitoare, oamenii, cred, se ceartă din aceleași motive. Frustrare, orgolii, lucruri înțelese greșit, stare de nervozitate deja existentă (și de cele mai multe ori provocată de altceva decât subiectul în discuție). Adaug și faptul că există arțăgoși de serviciu. Cărora nimeni și nimic nu le este pe plac.
    Nu-mi place să mă cert (nici virtual și nici face to face), evit și prefer să mă retrag. Nu trebuie să ne iubim toți cu toții. Vreau doar să ne respectăm.
    Cu toate astea, am avut parte de un eveniment mai neplăcut. Nu a fost chiar ceartă. Să-i zicem… un schimb mai aprins de replici. Acum îmi pare rău că acel dialog a avut loc. Pe mine nu m-a făcut nici mai bună și nici mai rea, iar interlocutorul, deși a înțeles ceea ce am spus, nu a recunoscut niciodată lucrul ăsta. Probabil aș fi tăcut și în această unică situație neplăcută, dar s-a întâmplat să nu-i fie suficient să mă atace pe mine și a început să lovească unde mă doare cel mai tare.
    Concluzia mea? Nu merită să consumi timp și energie cu acest fel de lucruri. Nu folosește nimănui. Și poate, faptul că ignori pe cineva, doare cel mai tare.

  10. salamu alaikum wa rahmatullahi wa barakatuh! iaca, ne certam aici pentru exact aceleasi motive pentru care ne certam tot timpul. si vad ca suntem intr-o armonie de invidiat. avem toti aceeasi parere si nu vrem sa ne luam de gat, ci sa ne tinem de el. asa ca ma intreb ce ne face sa ne iubim?
    si ne iubim sau certam mai mult aici decat ne-am iubi sau certa in realitate?

  11. Da, exact asta spuneam şi eu, psi, că spiritul de echipă existănumai când e vorba de ceva gen clubul nostru – un proiect sau un grup. Însă am înţeles că aici vorbim despre virtual şi blogging la modul general. Din ce echipă făceam eu parte înainte de a mă alătura clubului (sau, mă rog, jocului cu duzina de cuvinte, fiindcă la momentul respectiv nu era mai mult decât atât)? happy

  12. sonia, uite că eu ignor, tu la fel dar certuri tot sunt! de fapt nu chiar acum, dar vara trecută se încinseseră rău de tot spiritele îmi amintesc şi nu era săptămână fără trageri de şireturi mai mult sau mai puţin elegante şi trântiri de uşi în nas. happy să sperăm că nu vom avea o vară la fel de … fierbinte! laughing
    arabule, nu vrei să ne certăm noi doi aşa, în versuri, ca-n vremile demult apuse? laughing ar fi ceva ontopic…
    vero, eu cred că nu e întâmplare, aşa a fost să fie. nici eu nu eram pe nicăieri până la acel joc. doar, poate, într-o nevăzută legătură de afinitate dictată de posesia de felină, calitate pe care o regăsisem la mulţi bloggeri. clubul este până la urmă meritul tuturor acelora care au pus cuvânt lângă cuvânt, al fiecăruia dintre noi.

  13. sa-nlaturam convenienta
    in versuri urechile sa ne-nrosim
    sa nu mai facem diferenta
    de ne certam sau ne iubim

  14. carmen, timpul este dat de organizare şi de disponibilitate. îmi doresc şi îţi doresc să mă vezi aşa cum sunt, un om obişnuit, solitar care şi-a format o reacţie de apărare pentru propriile-i sensibilităţi: nu am niciodată aşteptări. doar acceptări. asta mă fereşte de răni, nu şi de cuie. dar cuiele sunt date de patimă şi mi le asum. asta voiam să îţi spun, ştiind exact la ce făceai referire chiar şi în cuvinte puţine.
    mon arab… efectuăm neşte catreme şi ronţăim un meci amical? de potbal?

    să plouă deci cu însoţire,
    şi cu lozinici muncitoreşti,
    să ningă parcă a iubire
    când peste porţi te cerţi
    şi ierţi.

  15. le spui frumos si pari tu sic
    dar, stand eu sprijinit in cot,
    nu ma abtin sa nu iti zic
    ca ma ‘nervezi de nu mai pot

  16. de ce stai tu în cot şi nu pe coate
    când lumea toată ştie că-aşa e bine
    au nu te învăţa cândva, nepoate,
    bunicul tău, cum e să treci prin lume?
    firesc o mâţă să te enerveze,
    firesc e oare să te plângi aşa?
    că de-mi pun vorbele ca să şomeze
    să vezi atuncea ce ti-i nărăva! tongue

  17. de nu mai vrei sa scrii, nu-i bai
    dar peste coada singura iti dai
    si nu scoate ghearele, conita,
    ca ma iau de-a ta blanita

  18. ooo, pe turbanul tău îţi spun
    să nu te iei de blana mea,
    că mă nervez şi fac săpun
    din fiecare vorbă a ta.

  19. pfuaaai!
    cu ce mănuşă îţi permiţi
    să tulburi puritatea mea
    crezând că poate ai să scapi
    aiai, ce pui de beizadea!

  20. felino, eu te stiu ca poti,
    te-ncurajez sa dai mai tare
    desi pumnalul vrei sa-l scoti
    pe mine doar in cot ma doare

  21. te dai leoaica serioasa
    da-n versuri miauni ca pisic
    daca treaba ti se pare groasa
    de ce nu te retragi sa bei laptic?

  22. arabule, cu stimă şi simţire
    eu am să tac, ce pot să fac?
    cum nu vezi tu că din iubire
    turbanu ţi l-aş face praf?

  23. o nu, eu leu nu mi-s monşer
    dar sunt pisică serioasă
    din calea ta n-am să dispar
    că nu mă tem şi nici nu-mi pasă
    dacă-n războiul de cuvinte
    musteţile mi se vor frânge
    nu dau napoi şi ţine minte
    că vei plăti acum… cu sânge…

  24. limita cam mult eu am impins
    cuprins de versu-ti prea destins
    desi as sta, ca mi-este drag
    stimata doamna, ma retrag.

  25. să-ţi fie noaptea lină şi senină
    arabule să spunem noapte bună
    şi “cearta” s-o închidem în sertar
    să ne găsim cu bine, aşadar.

  26. Eu cred ca e nevoie de spirit de echipa, in blogging. Altfel, am fi solitari pe cont propriu si expusi diverselor atacuri. Spiritul de echipa ajuta la formarea unei cauze comune si la “sanctionarea” celor care intervin in activitatea bloggeristica prin discutii, neadecvate. De fapt, acesta ar fi si idealul. Miscarea bloggeristica trebuie sa fie vie si sa aiba atitudine. Mi s-a intamplat sa fac un comentariu pe un blog, legat de un subiect despre femei. Eram singura femeie care a comentat restul erau barbati. Unul dintre comentatori prezenta femeile in termeni injuriosi spunand ca toate femeie sunt prostituate, etc… Ce atitudine credeti ca a afut proprietarul blogului? Nici una. La mine pe blog, comenta o bloggerita. La un moment dat, apare o alta doamna, pe nepusa masa si incepe sa o faca in fel si chip pe tanara respctiv. Am invitat-o sa isi duca in alta parte comentariile. Eu nu pot sa nu iau atitudine, cand vad o nedreptate. Nu sunt genul care sa-mi intorc capul in alta parte, cand se intampla ceva rau.

  27. Arabul și-o pisică
    se ceartă-n virtual
    iar draga lor “mămică”
    le mângâie (r)egal.

    Frumoasă disputa voastră virtuală!
    Eu cred că certăreții se cred un fel de mercenari, cărora nu le stă bine fără un război!
    S-au spus toate în comentariile anterioare, eu nu prea mai am ce spune. În bloguri se creează amiciții, pentru că urmărim acele bloguri către care avem afinități. Chiar dacă avem, uneori, păreri contrarii, le afișăm civilizat, pentru că așa este firea noastră. Formăm un cerc, pentru că ne citim și ne plăcem reciproc. Ce dacă am contrat-o pe Gabriela astăzi? Mâine nu ne mai vorbim (comentăm)? Certăreții vor să iasă în evidență cu ceva! Citeam în cărțile lui Isaac Asimov: “Violența este ultimul refugiu al incompetenților.” Ce spuneți de asta?

  28. dana, să fiu sinceră nici eu nu le înţeleg, dar ele există. pentru majoritatea situaţiilor există tasta ignore. pentru că omenia nu are preţ şi nici respectul.
    gândim la fel, iar eu prefer să rămân un blogger mic într-o comunitate mare, pentru că fie că vrem, fie că nu, aparţinem aceleiaşi tagme şi de noi depinde cum suntem văzuţi.
    mulţumesc mugur pentru citatul din asimov. ar trebui să ni-l lipim undeva la vedere, aviz amatorilor. şi mă bucur că ţi-a plăcut duelul nostru de versuri, la care te invităm data viitoare şi pe tine. happy

  29. În poezie, talentul este indispensabil. Geaba transpiri, dacă nu vin cuvintele-rimă acolo unde ai nevoie de ele. Mai este și muzica, cea care face poezia, alături de rimă și care are puterea de a elimina rima (la vers alb) și de a echilibra totul! Așa văd eu poezia!

  30. Bună revedere, Psi!
    Îmi cer scuze faţă de toţi comentatorii precedenţi. Am citit doar o parte din comentarii şi vreau să scriu acum, înainte de a fi influenţat de opiniile altora.
    Convingerea mea fermă este că aceste conflicte din Virtualia, sunt expresia conflictelor interioare ale autorilor şi iniţiatorilor respectivelor conflicte.
    Asta, reduce totul la o singură cauză:
    DIMENSIUNEA RESPECTULUI DE SINE.
    Atunci când respectul de sine este în stadiu embrionar, am observat două atitudini distincte:
    1. Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul! Ori eşti la picioarele mele, ori eşti împotrriva mea! DIXIT!
    2. Prea mic, pentru un război atât de mare! Lasă că are cine să lupte şi fără să mă bag şi eu!
    Dacă analizăm în profunzime, cauza este în fond una şi aceeaşi: IGNORANŢĂ.
    Ea se manifestă de obicei prin AROGANŢĂ, care este un parfum foarte subtil, rezultat prin combinarea foarte savantă a două arome celebre şi notorii totodată: ORGOLIU + IGNORANŢĂ.
    Ca să schimb puţin nota (cheia, registrul)…
    Mi s-a întâmplat foarte rar să intru în conflicte online. Mai primesc unele comentarii puţin insidioase, dar cred că a le şterge, m-ar lipsi de importantul exerciţiu al democraţiei şi diplomaţiei. Cât priveşte grobianismele… Ei bine, pe acestea le tai de pe listă.
    Aşa cum o gospodină serioasă interzice familiei să intre cu bocancii plini de noroi în toată casa, cu atât mai mult musafirilor, interzic oricui să calce pragul casei (caselor…winking mele virtuale, cu “arţag”. Şi consider că am dreptul suveran şi inalienabil să dau afară orice ins/insă, care a uitat să citească în Dicţionarul Enciclopedic definiţia sintagmei “Codul bunelor maniere” şi încă un aspect:
    Prietenia, e de un singur fel!!
    Ce e aia “prietenie virtuală”?
    Dacă admit aberaţia asta, înseamnă că admit implicit şi “cinste virtuală”, “corectitudine virtuală”, “omenie virtuală”.
    Cam, aşa văd eu lucrurile şi puţin îmi pasă câţi sunt contra acestor opinii ale mele.
    Am încetat să mă mai las definit de alţii, din 2003.
    Accept orice opinie sub beneficiu de inventar. Dar asta înseamnă doaram învăţat să ascult. A executa ca un soldat din Legiunea Străină, e deja o altă poveste!

  31. şerban, mulţumesc pentru comentariu. happy te recunosc în el întru totul.
    se cuvine să fac o adăugire: atunci când vorbesc despre prietenii rupte, spamate, banate, mă refer la acele relaţii care, născute prin cunoaştere virtuală, au devenit exact ceea ce numeşti şi tu, numesc şi eu prietenia, o sumă întâlniri la o masă din decorul real, la o bătaie de inimă. care nu au rezistat … orgoliului. prietenia virtuală este o struţocămilă… falsă. happy
    şi da, sut întru totul de acord cu tine, avem dreptul dar şi obligaţia de a scoate pe uşa din dos pe oricine uită că bocancii se lasă la uşă.

  32. Vorbind despre blogărit în general, există şi bloguri făcute tocmai cu menirea de a pune gaz peste foc, alimentând neînţelegerile din anumite grupuri (dinl lumea reală, ca să zic aşa) şi chiar stârnind unele noi. Eu am dat peste unul aici: http://desfatarea.wordpress.com/about/ Şi presupun că nu e singurul sad

  33. Da, Cami, am simţit ce vrei să spui…
    Am trăit această trădare, în propria mea casă.
    Apoi, cugetând îndelung după divorţ, mi-au revenit în minte nenumăratele avertismente pe care le-am primit… “Sunteţi nepotriviţi!”; “Tu eşti un animal sălbatic, născut să înfrunte Viaţa în Natură. Ce cauţi tu în cuşca asta pentru animale de companie?”.
    Am înţeles că am tranzacţionat Libertatea pentru o himeră…
    Am plătit. Scump. Şi am învăţat din nou că Libertatea Interioară, dată pe iluzia libertăţii exterioare, e un târg care te duce la moarte clinică. Dacă ai noroc chior!
    Se pare că am avut noroc chior, de mai multe ori în viaţă…

  34. nu, şerban, nu ai avut noroc chior. happy dacă vrei să admitem că norocul este un factor, deşi nici tu şi nici eu nu credem în noroc, atunci hai să recunoaştem că a fost unul cu ochii larg deschişi.
    eu cred că întâlnim în viaţă pe cei pentru care suntem pregăţiţi, că ne clădim propriile noastre fiinţe (transformare, schimbare, evoluţie) pe măsura celor care ne însoţesc fie că aceştia ne sunt prieteni, soţi sau camarazi de drum.
    uite, de pildă, pe blogul tău vin şi rămân oameni pregătiţi să te citească, să înţeleagă ceea ce faci, dornici poate să înveţe din ceea ce dăruieşti. şi în viaţă este la fel, chiar dacă la o altă intensitate. greşesc?

  35. Nici nu e nevoie să intri, nu pierzi nimic. Am vrut doar să subliniez că există şi aspectul ăsta.
    Însă îmi place că autorului respectivului blog nu i se dă apă la moară; comentariile sunt puţine şi decente (aproape toate).

  36. aaa… eu credeam că dimpotrivă, sunt trecuţi prin ciur şi dârmon toţi ştiuţii şi neştiuţii din blogosferă!

  37. tibi, de ce am eu senzaţia că este altceva? că te deranjează ceva?
    pe mine nu mă deranjează comentariile offtopic, am spus-o mereu deşi nu sunt ceea ce se cheamă un vânător de trafic. dar consider că tema va fi mereu actuală. pentru că absolut nimic nu justifică certurile, atacurile la persoană, ipocriziile de doi bani şi bârfele.

  38. Mi-ar place să zic că da. Dar aş minţi. M-AŞ minţi…
    Dar cred că un “da”, era foarte confortabil pentru mulţi care cred că munca şi încercările, sunt pentru proşti…

  39. monica, vanitatea este, aşa cum tu însăţi ai dat definiţia, sora mai mică a orgoliului, motiv pe care eu l-am trecut deja în scrierea mea. happy te-aş întreba însă: dacă nu omenia ar fi ţelul bun, care ar fi acela?

  40. Iubirea Cami… iubirea.
    Este exact ceea ce faci tu. happy Iubeşti cuvintele şi-ai construit o lume virtuală în care s-au adunat oameni iubitori de cuvinte scrise.

  41. ştiusem răspunsul, monica, dar l-am vrut de la tine, nu confirmare ci dar. blushing mulţumesc!
    fără iubire, nici apa nu ar fi ceea ce este!

Comments are closed.