poveşti de adormit pisica

pe strada ta

de fiecare dată când strada ne prinde împreună, în conturul clipei, mă uimeşte privirea ta limpede şi iscoditoare, aceeaşi ca în anii de demult şi aproape uitaţi, când păream şi eu, dar şi tu, două păsări incomplete. de fiecare dată ne zâmbim discret şi ne îmbrăţişăm corect, potrivit momentului şi luminii, ca doi vechi camarazi regăsiţi la capătul propriilor războaie.

mult mai târziu, după ce îmi voi fi recăpătat suflul şi echilibrul, în adăpostul cald al casei mele, revăd scena cu cruzime şi o despart în felii subţiri, transparente, recitesc toate acele cuvinte pe care numai ochii tăi mi le-au spus şi pe care mă prefac că nu le înţeleg în apropierea ta. fiecare întâlnire cu tine are miezul ei de soare şi de amar pe care le prind între genele întoarse cu aceeaşi emoţie şi pe care le sorb de fiecare dată ignorând cu un surâs orice avertisment otrăvit.

– nu te-ai schimbat deloc! – şi albastrul ochilor tăi este mai intens atunci, iar eu îmi traduc ceea ce spun ei de fapt şi zâmbesc. nu, nimic nu s-a schimbat, inimile bat la fel ca atunci, demult, când viaţa ne-a adus prea devreme împreună. iar eu ştiu că liniile din palma ta mai ard a mângâiere, ca şi atunci şi ştiu că gura ta m-ar rosti mai flămândă acum, gură coaptă şi blândă ale cărei cute nu, nu le-am uitat. ne privim însă cuminte, aproape timid, ca doi şcolari aşezaţi pentru prima dată în faţa tablei negre pe care nu se mai vede nicio urmă de cretă.

şi ne aşezăm la o masă oarecare, uşor încurcaţi, alternând privirile, tăcerile, respiraţiile.

– eşti frumoasă! -tăcerea ta mi se prelinge pe suflet, pe coaste, iar eu găsesc că nu are rost să te contrazic acum, este prea târziu pentru ceea ce fusese prea devreme cândva, nu? şi chiar dacă ştiu ce ai vrut de fapt să spui, să ascunzi şi să strigi deopotrivă, îmi întorc privirea către strada care nu tace, ca atunci când vedeam umbrele grele trecând prin ochii tăi şi nu le ştiam leacul.

în mare, strada este aceeaşi, martor tăcut al vieţii, doar că aceste terase apărute de o vreme îi dau un aer boem, iar vitrinele magazinelor sunt mai limpezi, mai luminoase, mai golite chiar de tot acel inutil exacerbat; chiar dacă oamenii s-au schimbat ori au plecat, lăsând mereu locul altora, strada este tot ea, piatră cu linii drepte la capătul cărora tace ea, biserica. şi ştiu că ai ghicit, mă gândesc la ziua aceea în care o priveam amândoi cu alţi ochi, o redesenam pentru noi.

ştiu că bucata aceasta de oraş este însăşi lumea ta, teritoriul de unde ai vrut să pleci către mările lumii, colţul de rai de unde ai făcut primii tăi paşi şi colţul de iad care te-a revendicat şi în care ai învăţat să trăieşti altfel, răsturnat, legat. şi privit acum, după atâţia ani, ai început să semeni cu locul pe care îl iubeşti atât de mult şi în care am trăit amândoi un timp, locul pe tâmplele căruia sunt amintirile noastre uşor albite şi mi se face dor să le ating, să le respir, numai că acum este prea târziu pentru aceasta.

– mai scrii? – eu clatin din cap şi zâmbesc pe sub bucle. pe vremea când citeam amândoi din aceeaşi carte, eu îţi scriam deseori poezii pe marginile ei ori pe bucăţi de şerveţele rupte la întâmplare. tu le citeai atent, prins în norul tău de gânduri şi le puneai apoi în buzunarul de la cămaşă. abia târziu, după multe zile şi mulţi ani de fapt, am înţeles cât de mult de dureau şi de ce, tăcând, îmi prindeai capul în mâinile tale şi mă priveai de parcă ai fi vrut să faci din tine însuţi scut pentru mine. eram eu sau mă vedeai tu prea fragilă pentru strada aceasta a ta, cea pe care ni se întâlniseră sufletele?

– te-am iubit mult! – nu, nu este deloc aşa, tu încă mă iubeşti, încă mă porţi în suflet cumva încurcat şi neştiind ce să faci cu mine acolo, încă mă chemi aici, pe strada ta, în regatul tău unde eu apar prea rar şi prea puţin. darul tău l-am înţeles în cele din urmă şi eu. ne despărţim aşa cum ne-am întâlnit, ca doi vechi camarazi şi ochii tăi mă urmăresc lung cum dispar, cum mă topesc in desenele de pe strada ta.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

7 thoughts on “pe strada ta

  1. Eu am un prieten căruia dacă îi comunic ceva, foarte rar în scriere directă, el nu îmi răspunde altceva decât:”bravo!”
    Apoi, pune un zâmbet. happy
    Eu îi răspund “ce încurajator!” şi , ce crezi că se întâmplă?
    Nu-mi mai răspunde deloc.
    laughing

  2. copiile astea, ah! happy
    alma nahăă, o întrebare: crezi că mai ai ceva de spus, că aş cam închide poarta la comentarii, să nu o ia vântul!

Comments are closed.