poezii

fabulaţii

1. cam noapte peste gene
de multe săptămâni
cum trecem mai departe
uitarea pe sub preșuri,
reinventând povestea
de rugă în genunchi
și așteptăm ca ziua
să fie vinovată,
năluca asta nouă
venită de departe
să cearnă-ademenire,
să nască un alt gând,
un mulțumesc ori, poate,
un semn că ne mai pasă,
o muzică uitată
de inimă pulsând
când în plecarea asta
(doar prima, cum se-arată)
altcineva se-nalță,
un altul ne zorește
în zămislirea clipei,
iar binele din tine
nu-l vede,
nu-l dorește.
de-amarul gurii tale
eu nu sunt vinovată
și doar cuvintele
în carnea lor de piatră,
în veghea lor tăcută
mai pot întinde nopții
ale blândeții mâini.

2. la început totul părea cam straniu. nu ne găseam cuvintele, ocupați fiind să trecem pe curat șirul acelei săptămâni ce ne scăpase printre degete. mai greu fusese cu prima zi. ușor indecisă, ea încercase o vagă  ademenire, o distragere a atenției cu muzica ei. așa a fugit soprana de luni. peste marți am sărit chiar noi, cu toate ceasurile lui rotunde ca niște burți, în vreme ce miercuri se ruga absentă să-i ducem mai departe secundele. nu știu unde era joi cea cu umerii goi, dar îmi păruse că vineri dorește să ne spună ceva. ori fusese numai o părere și altcineva era în poarta zilei?!

pe când visam deja cum vom lenevi în sfârșit șoptind la răstimpuri “poftim” şi “mulţumesc” ca într-o scenetă de caragiale, o altă săptămână ne bătea în pleoapa gândului. de ce oare timpul nu mai are răbdare cu noi?

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

8 thoughts on “fabulaţii

  1. nu cred în timp, cum nu cred în tipare
    ci cred în om și binele din el,
    dar rătăcesc prin lumea asta mare
    tot căutând cuvintele, la fel
    și torc
    un dor
    de prin cuvinte călător.

  2. Mi-am pierdut de mult speranța că viața poate fi doar un lung șir de ,strong> poftim și ,mulțumesc.
    Viața este un lung șir de…, mai bine tac, cum îți par narcisele în glastră ?

  3. S-au dus zilele în lună,
    Se mătură şi miezul de poveste,
    Şi noaptea nu mai fată sfetnic bun;
    Când cineva coboară,
    nu în genunchi,
    ci în ficaţi,
    clipa de dinainte
    se descompune, nu-n cuvinte,
    ci-n silabe,
    iar blândeţea-şi scoate gheare primenite,
    cu ojă în tendinţe, la modă, sau cu lac.

Comments are closed.