poezii

duminicilor…

duminicilor mele eu le-am pus capac
să fiarbă la foc mic,
îţi zic,
supa limpede a tăcerilor,
cele cu care mă înfăşor
ca în nor.
duminicilor mele eu le pun zălog
să nu mai treacă,
să nu se dezlege
sub a timpului lege.
duminicile mele sunt fire de nisip
legând cu albastru
şirul unui martie mut.
de mâine cauţi pretext,
palimpsest
încrustând părelnic amintirea.
dumincile râd în fereastră
sau aiurea
şi nu le simt ademenirea.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

4 thoughts on “duminicilor…

  1. locuiam pe aceeaşi arcadă,
    deasupra ochiului ce le încăpea pe toate,
    sfântă naivitate!
    credeam că şi noi
    prindeam lumina cu ochii goi,
    deşi dibuiam absent,
    uşor indecent,
    freamătul din atingeri.
    locuiam pe linia curbă
    ce dezvăluia promisiunile de lapte
    ale mamei pământ
    şi ne dureau tălpile
    de-atâta însingurare.
    un gust de sare
    ca un zvon public
    a trecut peste noi.
    nu, nu mai ţinem în mână
    răspântii
    pentru lumea nebună
    ci e numai o părere
    de îmbrăţişare.

    … iată încă una, max! winking

Comments are closed.