despre oameni şi poveştile lor

inel

sursa foto: aici.

precizare: dacă aş fi fost acasă, hapi cam aşa ar fi fost povestea mea pentru concursul tău , cumva legată de un ciclu de scrieri încă nefinalizate, o poveste obişnuită pe care o voi termina eu până la urmă.

timpul părea că se oprise în loc, îşi ţinea şi el respiraţia, atent la mica scenă al cărui martor tăcut (şi involuntar) era.

pe chipul alb al fetei înfloriseră trandafiri de emoţie, atinşi de culorile verii ei păreau aproape vii, respirând deodată cu obrazul, purpură mişcătoare.

tânăra şedea pe micul scaun, dezvăluind în lumină două mâini mici, lăsate în poală ca aripile obosite ale unei păsări, purtată straniu de vânt, printre oameni şi îmbrăcată asemeni lor, într-o rochie simplă, prea simplă pentru acest moment pe care îl visase aşa cum fac toate fetele, deşi ea ar fi spus că nu, în lumea ei măruntă nu încăpeau astfel de doruri, dar ştia că ele apăruseră deodată cu el şi din el, ca un râu ce îşi caută matca prin lume.

ca şi atunci, la început, când el îi vorbise pentru prima dată, muzica se auzea curgând prin venele celor prinşi în hora e ridica nori de praf în jur, o muzică iute şi ademenitoare, exprimând bucuria, un sentiment adesea străin şi departe ei, dar pe care nu se putea preface că nu o aude, mulţumindu-se să privească umbrit, de pe margine, lanţul acela de trupuri ce tropoteau în lumină şi a căror pricepere o uimea de fiecare dată.

picioarele ei se strânseră sub scaun şi sub poalele rochiei, gest ruşinat prin care îşi ascundea nepriceperea şi sărăcia şi prin suflet îi trecu o umbră de amintire grea: ai ei, mamă-sa şi tată-su jucând în mjlocul horei cu obrajii aprinşi, două diamante lucind în miezul inelului de oameni. ea era pe atunci un copil nesigur pe propriile-i picioare şi poate că nu ştia prea multe, dar simţise de atunci, ştiuse că aşa se închide iubirea în cercuri şi străluceşte asemeni nestematelor, o mai văzuse de atunci de multe ori, însă niciodată ca în ziua aceea. ai ei avuseseră o strălucire aparte, poate puţin mândră, conştientă de sine, născută din legătura lor puternică pe care nimic nu o putuse atinge, ori, poate, timpul îi mai deformase amintirile şi le dăduse altă culoare, mai intensă, tivită cu un dor năprasnic.

inel. inel de foc topit în aur şi lucind în lumină, uneori sălbatic, alteori stins, vieţi legate în cercuri peste care timpul nu se opreşte, aşa cum nici tinerii nu se pot abţine, mânaţi tot mai departe de muzică.

în ochii ei se aprinse o lacrimă grea ca pământul sub care dormeau acum ai ei, aproape uitaţi. îşi amintea şi asta, mai limpede decât orice, oamenii strânşi în alt cerc, mut, inel de tăcere, cu capetele plecate, dar atunci nu fusese nicio sclipire de piatră şi pe când totul se sfârşise şi hăul se umplu de pământ nou, inelul se topi nelegat de nimic, risipit în uitarea ca un fum. oamenii o priviseră o vreme cu milă şi apoi o pierduseră din gânduri ca pe un pui de iederă lăsat în vioa sorţii. şi asta fusese parcă demult.

el o privea tăcut, aşteptând-o. îi văzuse învolburarea din suflet şi îi răspunse din ochi, cu infinită răbdare, dorindu-şi ca ea să se limpezească şi sp vină cu el, cu tot sufletul, inel nou, lucitor, rostogolindu-se pe calea vieţii, lepădându-se de amar pe totdeauna, înspre viaţă nouă, în care iubirea să nu lipsească.

prin ea trecu un suspin moale, abia auzit. un contur nou, zvonind alte cercuri, se ivi ca de nicăieri. de după gardurile mici, baba safta zâmbea către ei închizându-i într-o binecuvântare, aşa cum avea să o facă şi a doua zi, la asfinţit, privind în urma lor cum urcau coasta dealului, inel împletit din două suflete noi şi tinere.

– da! – şopti ea abia auzit şi numai lui, promisiune de dincolo de cercul de oameni care jucau mai departe hora în miezul căreia pământul prinse a râs, a surâs de soare.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

12 thoughts on “inel

  1. povestea întreagă, carmen, aşa cum este, nu e deloc plină de speranţă. cumva mă folosesc de temele de luni ca să mai scriu bucăţi din ea.

  2. Tare frumos ai scris, mi-am imaginat o șezătoare la țară, exact cum imi povestea strabunica mea cand eram copila si ma culcam pe laița din curte, în poala ei….
    A meritat sa vina tarziu postarea asta despre inel, cu asa circumstante de calatorie happy

  3. ţi-am promis că voi scrie, hapi. happy faptul că povestea a venit abia acum… nu e o pierdere. e bine aşa, pentru că ea va rămâne. şi îţi mulţumesc pentru idee. ea şi tema de astăzi au conturat totul, l-au făcut posibil.

Comments are closed.