despre oameni şi poveştile lor

o aniversare

lovely-in-lace:Until you come back, everyday is yesterday on We Heart It. http://weheartit.com/entry/48590703/via/Summerlove33

domnul mosor zâmbea din capătul mesei. pe chipul lui ridat se ghicea satisfacţia, pătată în barbă  cu urmele dejunului copios, pete de sos. venerabilul domn ezita încă între siesta dulce cu care îşi colora orele amiezii de ani buni şi rămânerea la masa în jurul căreia se adunaseră ai lui, deşi inexactă exprimarea, mai mult siliţi de doamna gabriela, decât aduşi de acea dragoste filială care s-ar fi cuvenit, poate.

adevărul este că domnul mosor îşi privea copiii, pe cele două fiice ale sale, cu o curiozitate deloc ascunsă. habar nu avea de fapt cine sunt cele două femei pe care doamna gabriela le privea cu o dragoste nesfârşită şi care păreau să-i răspundă la fel, închizând în acest cerc străin lui şi desigur cam siropos, celelalte chipuri, pe care nu şi le amintea niciodată, cei doi gineri corect îmbrăcaţi şi o mână de nepoţi neverosimil de cuminţi de parcă ar fi fost desenaţi pe spătarele scaunelor înalte şi grele. oare moştenise nepoţii odată cu scaunele? domnul mosor nu-şi mai amintea şi încă ezita pe locul lui. singură, doamna gabriela se învârtea în jurul celorlalţi, îi îmbia să guste dintr-un fel sau altul, preparate cu mare atenţie şi grijă faţă de preferinţele tuturor, ca o pasăre ce se lovea orb de gratiile coliviei sale.

după ani, doamna gabriela era încă tânără, dar avea o expresie ofilită, aşa cum se întâmplă adesea atunci când celălalt, mult mai vârstnic, îşi lasă amprenta peste traiul comun, ceea ce hâtrul domn mosor făcuse cu prisosinţă. bătrân de-acum şi mai molcom, deşi la fel de ursuz, îşi amintea cu plăcere de anii cei mulţi de celibat în care huzurise după bunul plac şi la care renunţase, îi încuiase în tăceri atunci când o luase pe gabriela, naivă şi sfioasă, să împartă cu ea tabieturile lui de om fixist. desigur, nu o mare iubire îl îndemnase la aceasta ci raţiuni mai practice: maică-sa îmbătrânea.

făcuseră nuntă în noaptea dintre ani, aşa i se păruse lui că ar fi mai romantic şi mai pe gustul ei, iar tânăra acceptase deşi rochia i se cam muiase de atâta zăpadă şi pe deasupra se alesese cu o răceală zdravănă de pe urma căreia îi dispăru cu desăvârşire râsul cristalin. tomnaticul ei soţ o instalase în casa lui şi îi adusese în dar pe cei doi părinţi ai lui, bolnavi şi plini de ifose, aşa că doamna gabriela deveni repede o slujnică în casă, fără vreun motiv de amuzament, cal tăcut de povară pe care nimeni nu îl cruţa, iar lui i se părea firesc aşa, rolul femeii între oale şi plase, cât mai departe de liniştea lui.

domnul mosor o trata egal, apatic, deloc preocupat de nevoile ei, convins că ele nici nu există de fapt, iar când cele două fete se născuseră, le privi curios, ca pe nişte pui de pisică asupra cărora nu era foarte decis dacă să-i păstreze pe lângă casă ori să-i abandoneze, sperând însă că nu îl vor deranja prea mult şi bucurându-se în sinea lui că acum se întregise tabloul, era şi el în rândul lumii, cu copii şi nevastă.

în sinea ei, doamna gabriela rămăsese aceeaşi fire veselă, dar îşi arăta această latură cât mai departe de soţul ei, de pildă atunci când se întâmpla să rămână singură, cu fetele, ori când era la birou, în cele opt ore la capătul cărora, în poarta instituţiei, domnul mosor o aştepta umbrit în fiecare zi ca pe o fetişcană fugită de acasă.

anii trecuseră şi domnul mosor, ieşit de multă vreme la pensie, îşi descoperi pasiunea politicii de parc, urmărind cu interes toate emisiunile la televizor şi rememorând vremurile când fusese cineva în fabrica aceea acum în paragină, un maistru adică, amănunt pe care îl preciza oricui avea răbdare să îl asculte.

inevitabil, crescuseră şi cele două fete care îi semănau la chip şi îi aminteau de mama lui, îşi terminaseră şcolile şi se căsătoriseră, plecaseră şi casa deveni mai tăcută. fuseseră şi nişte nunţi? poate că da, dar el nu-şi mai amintea, singură doamna gabriela se ocupase de rosturile acestea.  el, atunci când vremea de afară îi permitea, mergea în parc şi se războia verbal cu alţi asemeni lui, fluturându-le în nas ziarele pe care le citea cu nesaţ. se întorcea apoi acasă sleit, ştiind că de la o vreme nu-l mai aşteaptă nimeni căci doamna gabriela era mai mult plecată să-şi îngrijească nepoţii pe care el îi vedea în rare ocazii, ca aceasta de acum.

afară începuse să ningă iar, în aceeaşi linişte care torcea cuminte deasupra mesei pe care apăruse de niciunde şi sclipea vesel un tort cu lumânările aprinse, împrăştiind scântei în ochii tuturor. domnul mosor îi privi pe toţi, pe rând, le văzu efortul de a-şi  estompa zâmbetele şi abia atunci înţelesese. o lacrimă mare îi alunecă pe obraz amestecându-se caraghios cu sosul din barbă.

– la mulţi ani, bunicule! – glasuri de copii spărgând codul de linişte al casei, vechi de zeci de ani, glasuri ca nişte fulgi de zăpadă în faţa cărora nu te poţi abţine să nu zâmbeşti.

trecuse atât de mult, nepreţuit timp. în colţ de masă, cu rochia ei de jerse, doamna gabriela râdea aşa cum nu o mai făcuse de vreo cincizeci de ani.

personajele acestei poveşti există cu adevărat. sursa foto: salome

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

24 thoughts on “o aniversare

  1. Acum vă că a apărut link-ul meu, de două ori, lal nr. 4 şi la nr. 5! Şterge, te rog, unul din ele. Iar la nr. 6 am pus altul.

  2. Ce mult mi-a plăcut ! La început mi-am zis că domnul Mosor este un mosor plin de viață dar, nu, era un om.
    Sincer, Psi, e minunată !

  3. Frumoasa si emotionanta poveste. Parca are un aer de demult, dar totusi sunt sigura ca in multe case batranesti se mai gasesc astfel de personaje.
    Fug sa scriu si eu despre tinerete si frumusete ce se aniverseaza in frumoasa zi de azi happy.

  4. mulţumesc, carmen! e doar o poveste despre un bătrân care nu a fost prea afectuos cu familia lui. o poveste care nu se compară cu amintirea ta la care am râs cu mare poftă! big grin

  5. miţo, te ador pentru că ai scris! ioooi, ce-mi plăcu povestea ta. aproape că voiam şi eu un amoraş: poc, poc… :yahoo:

  6. eh, întotdeauna mi-a plăcut dualismul ăsta în care nu ştii niciodată cine e mai vinovat, unul sau celălalt şi mai ales mi se pare provocator să cauţi mai multe sensuri cuvintelor, trecând peste cel normal şi firesc, adoptat de toată lumea cu dorinţa de bine, ci scormonind sensuri noi, mai adânci, mai sumbre eventual, iar temele date de tine, mă provoacă şi-mi dau curajul să scriu fiindcă şi alţii scriu lângă tine, fără să le fie teamă că nu vor fi înţeleşi. poate şi din cauza asta jocul tău mi s-a părut mereu potrivit felului meu de a fi. şi nu doar al meu, dovadă fiind participarea atâtora aflaţi în aceeaşi situaţie ca şi mine.

  7. de fapt, gabi, omul a fost în realitate ceva mai rău decât l-am descris… şi nu ştiu dacă a înţeles pâmă la urmă cum e cu iubirea.

  8. slvc, posibil. când l-am cunoscut eu era ca un tigru lângă o glastră… şi m-am mirat. aşa cum m-am mirat când mi-a ieşit de sub condei… happy

  9. da… apatia barbatului de romanica. din pacate nu e singulara povestea , e o realitate. oare de ce sunt ei atat de obtuzi la nevoile familiei? barbatul de romanica e singurul total dezinteresat de familie…

Comments are closed.