despre oameni şi poveştile lor

ieşirea din cerc

mai întâi un pas. stingher, ezitant, ca desprinderea de sub aripa mare, vie, transparenta aripă, ocrotitoarea îmbrăţişărilor. tâmplele foşneau de atâtea gânduri la care nu mai luasem seama de prea mult timp, aproape sălbăticite, chiar şi pasul avea un miros nou, a pământ şi a coborâre. oare ce culoare este în jos? oare după ce te-ar recunoaşte de ar fi să te întâlească?

îşi aminteşte uneori clipa aceea de început, conturul de nou al chipului tău şi tâmplele aproape albe în uimire, contrastând cu arsura de soare a zâmbetului, cea care îţi dădea un aer aparte. îţi şi spusese atunci că miroşi a mare şi a iod şi că, privindu-te, poate auzi freamătul câmpiilor de ape, de parcă locul tău ar fi fost pe un ţărm, în apropierea dorului de ducă şi al libertăţii. îţi spusese toate acestea ştiind prea bine cât de ancorat în citandin, în concret eşti, ori poate că reuşise să vadă dincolo de aparenţe, dincolo de costumul care îţi devenise ca o a doua piele, ceva ce tu uitaseşi de multă vreme.

cu timpul mirarea se domolise şi ea îţi cunoştea deja felul în care ţi se contura linia ochilor, alungită şi cum filtrai umbrele cu voluptatea aceea pe care nu o poate egala nimic. din tot rămăsesei tu şi privirile tale adânci peste bolul de salată, peste tablourile născute în pereţi ori pe coapsele femeilor văratice care treceau ostentativ prin faţa voastră. atunci ochii tăi aveau lucirea aceea frustă, de animal la pândă şi chiar dacă nu vorbeaţi niciodată despre aceasta ea ştia, ea simţea cum te îmbată umbrele coapselor neştiute, cărora li te dădeai cu sete, cu înfrigurare, într-o evadare de o clipă către neştiutul care nu se materializa niciodată în carne atinsă. iar ea ştia până şi asta, că nu cauţi de fapt mai mult, îţi văzuse cutele de teamă din jurul gurii atunci când, în nopţile voastre de amor, coapsele ei te vânau, te prindeau în cercul lor.  în contrast, atungerea umbrei străine te lăsa cu totul liber, aproape vulnerabil, în vreme ce carnea te descumpănea puţin,  îţi eroda încrederea pe care fals o numeai echilibru, chiar dacă în miezul ei apele sufletului tău îşi găseau de fiecare dată matca, împlinirea şi liniştea şi o priveai copilăros, încurcat, printre rotocoalele de fum, ştiind că îţi este.

şi mai ştia ea şi că dimineaţa, în aerul lăptos ce vă găsea îmbrăţişaţi în aşternuturile umede, privirea ta căuta pe coapsele ei o umbră nouă pe care o găseai de fiecare dată cu mirarea copilului în faţa darului apărut de niciunde, de parcă nu ai fi ştiut deja totul, pe dinafară, cu memoria pe care ţi-o dă firescul, comunul din poveştile de iubire cărora timpul le este aliat.

dimineţile voastre sunt egale, îşi seamănă ca nişte replici rostite pe scenă, îndeajuns şlefuite, cu miez uşor indecis (să rupem sau nu această îmbrăţişare?) puţin dulceag şi desuet, în mijlocul cărora eşti tu. tu şi privirile tale alungite spre tâmplele argintate. foamea de umbră.  şi îmi vine să îţi strig că nu, nu este nimic greşit în felul acesta în care o cauţi în umbrele zilei, în lumina care te scoate pe străzile lungi ale vieţii, pentru că ea ştie. pasul ei stingher, ezitant, urmat de altul şi un altul, mersul pe jos şi în jos, legende vechi în care mituri noi se alungesc, se insinuează, omul urban ce şi-a pierdut cumva putinţa de a vedea şi altfel decât prin ochii tiviţi cu gene arse. soare? dor?

va trebui să rescriem cumva, ştiu, aşa cum ştiu şi că în cruda lumină a dimineţii de luni nu-i mai putem reţine pe cei doi. zgomotul apei la duş, ticăitul ceasului, cafeaua ce pare să evadeze din ceaşcă, cheile de la maşină, poşeta în care şuşotesc fără noimă o pudrieră şi un tub de ruj, un sărut fugar şi liniştea din spatele draperiilor violet rostogolindu-se pe scări.

oare după ce culoare te-ar recunoaşte? oare ce culoare au coapsele a căror urmă o adulmeci acum, flămând?

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

27 thoughts on “ieşirea din cerc

  1. Miao, eu, ca un pisic ce sunt, spun că tot ce contează e mângâierea. sufletele trebuie să se mângâie unul pe celălalt, într-un cerc fără sfârşit…

  2. după diferitele forme, pe care şi le ridică,
    vânturile Nordului, desfăcând în pripă
    rădăcini legătoare în statornic cuvânt,
    temelii pătrate sau ovale-n avânt…

  3. Voi știți bine, toți cei care faceți parte din acest club, că eu vă citesc pe fiecare în parte de fiecare dată când postați câte ceva. Și mai știți că uneori, atunci când am timp realmente, mă bag și eu în joaca voastră cu multă plăcere.
    Azi nu am avut timp însă uite, am dat peste o poezie care, cred eu, că s-ar potrivi temei de azi.
    Vă rog să o citiți și să mă credeți că o recomand fără nici un interes ascuns, ci doar fiindcă știu că așa cum vă place să scrieți, vă place să și citiți lucrări de calitate.
    Eu am rămas siderată
    http://drugwash.wordpress.com/2013/01/14/geometria-tacerii-2/

  4. oare, dor? oare? uneori vorbim de copii ori de raţiuni financiare, ori de cine ştie ce motive stupide care reţin doi oameni…şi nu e iubire acolo.

  5. şi triunghiuri şi linii
    de cord şi de corzi
    şi pătrate de nord
    vânturile,
    dorurile…
    pe unde-mi umbli, fatăăă?

  6. apropierea, tibi, naşte asemănare. două suflete ce îşi sunt jumătate de întreg, îşi seamănă într-atât încât nici cuvântul şi nici vântul nu pot dezlega taina. şi e bine aşa. e firesc. este deodată şi nu împotriva timpului. bănuiam că îmi vei răspunde astfel, mă crezi? happy

  7. foarte frumos…
    dar azi nu era marti? sau ati schimbat regula?
    Si oare cand e aniversarea ta?
    happy o seara frumoasa, talentata doamna!

  8. cita, s-a schimbat puţin regula şi se vor mai schimba unele, altele… cuvintele apar deîndată, iar aniversarea mea… a fost, o să mai fie…nu e ceva important. big grin

Comments are closed.