poveşti de adormit pisica

prima ninsoare

îmi amintesc acum, de parcă ar fi fost ieri, prima noastră ninsoare, primul nostru alb miraculos, trăit în acel imperfect împreună al nostru, singurul posibil. de fiecare dată când ninge îmi revine în suflet acea zăpadă ce ne găsise pe amândoi încătușați în aceeași uimire, în aceeași așteptare, de parcă ar fi fost întâia iarnă de pe pământ. nu cred că ne știam de multă vreme, distanțele noastre toate stau de fapt sub semnul zăpezii pe care eu o iubesc, pe care tu o aștepți, dar știu că în ziua aceea alergasem în toate direcțiile și nu apucasem să mă bucur prea mult de albul rece care mi se tot așeza pe umeri, pe părul devenit greu și ud. sfârșitul de an îmi este întotdeauna greu, îmi amintesc că îți spusesem și asta ca pe un pretext, ca pe o scuză în eventualitatea în care m-ai fi chemat cumva, sfidând imposibilul, să privim împreună cum ninge, o bucurie măruntă dar, deocamndată, interzisă nouă.  sau amânată? nici asta nu știu.

apoi, pe când se lăsase seara aceea peste noi și eu așteptam să faci cafeaua, mi-ai spus să mă uit pe fereastră. eu am crezut atunci că dincolo de florile de gheață topite de răsuflarea mea te voi găsi pe tine. eu mi-am dorit atunci, ca mereu, să fii dincolo de perdeaua de fulgi și de lacrimi ce ne separă, dar nu a fost așa și poate că nici nu va fi , oricât de mult îmi doresc și mă tem.

atunci, ca și acum, dincolo de chenarul ferestrei, o imensă întindere albă se așternea tăcut asemeni unui dor, asemeni unui dar și în liniștea aceea parcă mi se oprise inima în loc de atâta bucurie. la capătul celălalt al respirației mele erai chiar tu, dezvelindu-mi inima și învățând-o să bată iar, ca un clopoțel pierdut printre crengile memoriei.

– spune-mi ce vezi!- cuvintele tale ca o chemare. și eu ți-aș fi spus atunci că îți văd inima plusând, că din sângele meu năvalnic ți-aș fi dat și freamăt și curaj ca să vii, pretextând o stringentă nevoie de mine. priveam oare amândoi către aceeași culoare? eu nu te-am întrebat atunci, am șoptit doar că îmi vine să ies, să mă pierd în alb așa cum odinioară se pierduse poetul rebel, cel pe care nimeni nu l-am mai zărit vreodată, trecând în memoria celorlalți și nu în uitare.

nu am ieșit atunci și nici în alte dăți care au mai fost peste noi, cu alte zăpezi, poate pentru că vocea ta mă ținea aproape, îmbrățișare de sunet, poate pentru că simțisem atunci extrem de acut acea mângâiere pe inimă, din inimă. de dragul ei și al tău am început să scriu povești care vorbesc lumii despre noi, de dragul ei și al tău mă leg de cuvinte atunci când dorul devine nestins, nemilos și îmi fac din ele scară și scut.

cândva, de dincolo de fereastră, iarna o să ne privească îmbrățișarea de carne, albindu-se de bucurie și ademenindu-ne cu pledurile ei. abia atunci îți voi spune că te iubesc, cu inimă nouă, de zăpadă.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

4 thoughts on “prima ninsoare

Comments are closed.