despre oameni şi poveştile lor

nu sunt ce par a fi

privită de jos, dinspre pământul reavăn, sunt înaltă. o daaa, am ceva înălţime aş putea spune, căci pot privi cu oarecare superioritate cum se ridică firul de iarbă şi nu mă ajunge. repetăm povestea ca doi vechi prieteni, în fiecare primăvară. eu aştept tăcută ca pământul să se usuce de ape şi atunci când soarele începe să râdă mai vesel, lungind zilele, abia atunci scoate şi el, firul, nasul lui mic şi verde din culcuş. clipeşte o secundă sau două, apoi, recunoscând în sinea lui că este timpul potrivit, îmi zâmbeşte. ştie cine sunt. ne dăm bineţe, ne vorbim despre cum a trecut iarna care a fost. nesperat de blândă ori bogată în friguri şi zăpezi. sperăm împreună la un anotimp mai bun.

în perioada aceasta, de început, suntem amândoi preocupaţi de creşterea lui, deşi nu vorbim niciodată despre asta, ar fi lipsit de delicateţe, dar ne privim pe furiş. înălţimea mea devine un important punct de reper pentru că eu nici nu cresc, dar nici nu scad şi, mai ales, eu sunt acolo, constant.

până la toamnă ni se pare că avem tot timpul din lume şi înfruntăm cu răbdare, cu tenacitate, toate capriciile vremii şi lumii. soare şi apă, soare şi apă, ne trebuie atât de puţin! firul de iarbă se înalţă încet în această dulce tovărăşie a noastră, dar nu mă ajunge, deşi ne dorim aceasta cu ardoare.  şi ne promitem că ne vom revedea atunci când lumea noastră prinde rugină pe margini şi îmi este dor de el la vremea pledului alb sub care dormim de fapt amândoi, chiar dacă nu îl pot vedea, ştiind numai că miezul lui de sâmbure este acolo.

privită de sus. dinspre albastrul cerului, sunt neînsemnată. ai putea să nici nu mă găseşti în tabloul lumii, cel văzut de la mare distanţă şi nici nu ar fi prea greu: lumea aceasta mare este miraculos de frumoasă, o desfăşurare de forme şi culori ce cade în zeci de cascade, aşa cum coboară din cer, uneori, mărgele de apă transparente şi mari sau albe şi atât de moi.

desigur, mie îmi plac mai mult cele albe, poate şi pentru că au un fel al lor, aparte, de a veni ca într-o plutire, ca un dans ce le înlănţuie fără să le strivească şi le privesc în tăcere, în mirare, ştiind că muzica râsului lor se repetă după un timp bine stabilit, cam pe-atunci când celălalt prieten al meu, firul de iarbă, îşi pregăteşte somnul lung.

se lasă atunci o linişte pe pământ, ca o aşteptare şi soarele se ascunde somnoros sub norii la fel de albi, cei în spatele cărora se aude estompat acel râs vesel al fulgilor aşteptând unicul lor zbor. nu ştiu niciodată când vin. prea mică fiind, prea mare distanţa între noi, eu stau şi aştept încordată în solitudinea mea, cu o singură certitudine la tâmplă: baletul acesta se întâmplă repetitiv şi îmi place să le descopăr venirea atunci când noaptea ne prinde în căuşul ei, iar eu mă trezesc în zgomot de alb.

ei mă strigă încetişor pe nume, eu ridic ochii în care luceşte bucuria şi pentru că sunt mult prea mică, îi sunt mai întâi cum taie aerul rece, le simt venirea mai întâi, cu celelalte simţuri. ei râd şi mă întreabă dacă toamna a fost plină de rod, dacă mai curge sânge pe pământ, dacă ne este bine. se aşează apoi pe mine chicotind, pe tot ce este în jur, îi aud foşnind şi nu-i înţeleg, dar ştiu că împreună avem aceeaşi culoare şi aceeaşi aşteptare. atunci, dacă priveşti de sus, din înaltul cerului, n-ai să mă găseşti.

cum îţi spuneam? a, da… privită de jos sunt înaltă, pentru că am picioare lungi. privită de sus, la ceasul iernii, sunt doar o zăpadă. cu toate acestea, oricum m-ai privi, eu sunt doar… o masă oarecare. uneori vin copiii şi rostogolesc pe lemnul meu merele copilăriei. paşii lor strivesc cu nebăgare de seamă iarba, răsul lor cald topeşte pledul de zăpadă.

nu. nu sunt ce par a fi.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

22 thoughts on “nu sunt ce par a fi

  1. Copii rostogolesc merele, psi rostogoleşte cuvintele, noi le citim şi plecăm încântaţi, ca nişte copii după o bătaie cu bulgări pe primul pled de zăpadă al iernii!

  2. vero, mai vedem noi dacă o să te bucure iarna când o veni sau dacă o să-ţi aminteşti isprăvile mesei mele când s-o pune gerul! big grin

  3. Mare zapacita si nauca mai fusei azi… am uitat sa ma trec in tabel, eram prea fericita ca mi am recapatat laptopul si am avut o multime de reconfigurari de facut la dumnealui, asa ca am omis cu totul. mii de scuze!. multumesc ca m ai tras de maneca. Am remediat, sper ca nu prea tarziu.

  4. foarte mult mi-a placut textul. iarba verde de acasa happy sau iarba ca un animal de casa happy ca o pisica. imi plac suisurile si coborasurile unghiurilor. as vrea sa adaug si eu un articol pe tema de a fi, dar nu stiu cum (e unul de saptamana trecuta, sper ca se poate),big like! happy

Comments are closed.