locuri din sufletul pisicii

al 5-lea anotimp

o uşă se trânteşte cu putere în urma mea şi mă trezesc alergând pe strada pavată cu pietre uşor neregulate de care te poţi împiedica uşor. alerg deodată cu strada întreagă, cu alţi oameni care apar ca şi mine, din chenarul uşilor care se trântesc, scoşi de acolo de mâini nevăzute şi puternice ale sorţii. deasupra noastră cerul îşi stoarce batistele reci peste noi, dar nimeni nu pare atent la asta, ne strângem mâinile pe lângă trupuri ca nişte panglici şi fugim mai departe, tropotind pe pietre.

cineva cade, se face una cu pământul, se dizolvă sub paşii apăsaţi de fugă ai celorlalţi, văd asta cu coada ochiului dar nu am timp să mă opresc, de fapt nici nu am cum, sunt doar o picătură în valul acesta ce inundă strada îngustă, un val ce pare să tot crească izbindu-se de case,  mânat din urmă de o spaimă ce ne strânge inimile ca pe nişte boabe de struguri. timpanele ard, ochii larg deschişi aproape că nu mai disting nimic, doar un punct roşu ca o iritaţie pe ceafa celui de dinaintea mea, un necunoscut ce aleargă privind fix la rândul lui, repetiţia aceleiaşi priviri ancorate înainte, în punctul cel mai apropiat. departe nu există acum.

o piatră ieşită din şirul neregulat al străzii îmi răneşte piciorul drept. mă clatin. simt cum mi se dezleagă mâinile ca nişte aripi devenite inutile în zbaterea lor, ochii mi se umplu de alb, simt alunecarea şi groaza îmi picură amorţire în vene, dar tac, nu pot striga, închid numai ochii a renunţare. o mână mă prinde, mă ridică înainte să ating piatra cu tâmpla.

în urma mea se aude o uşă închizându-se cu putere. deschid ochii într-un cu totul alt decor. în spatele unui birou mare şi negru, un bărbat mă priveşte. are mâinile lungi, uimitor de frumoase şi ochii de un albastru metalic. zâmbeşte.

– ia loc, voi pune să îţi aducă un ceai.

inima mea încă aleargă asemeni unui căluţ sălbatic. ceaiul este cald şi aromat, iar eu îmi prind mâinile amândouă de ceaşcă. lemnul tare al scaunului pe care m-am scurs este incomod. bărbatul scrie ceva pe o foaie de hârtie, apoi mă priveşte cu acelaşi zâmbet de dinainte. un zâmbet rece. eu îmi agăţ inima de privirea lui şi tac. prin ferestra deschisă intră deodată un miros de cenuşă amestecat cu un fum gros, dens. mirosul morţii. bărbatul se ridică şi închide fereastra.

– ai un păr frumos!

eu tac. aş vrea să plâng, dar nu o fac. de undeva din sertarele memoriei îmi revin imagini de teroare şi spaimă pe care le-am mai văzut cândva, în alt timp. şuviţe lungi şi întunecate de păr se desprind. ceaşca se rostogoleşte din mâna devenită moale, inertă şi se sparge aproape fără zgomot. în colţul gurii simt gustul de sânge şi în adâncul fiinţei mele un urlet mă mistuie, acum că ştiu unde mă aflu. alunec, mă-ntunec.

mă trezesc. o senzaţie de arsură şi de sete mă ridică în capul oaselor şi în inima nopţii. ating cu degete uscate întrerupătorul şi o lumină slabă umple încăperea pe care nu o recunosc, nici nu aş putea de fapt. lipăi cu tălpile goale spre baie, mers clătinat şi nesigur. din oglindă mă priveşte un chip livid. strig, urlu, aş vrea să fug şi mă opreşte odar o îmbrăţişare caldă şi o voce pe care aş recunoaşte-o oricând, oricum. încep să plâng ca o eliberare îndelung aşteptată şi printre suspine îmi spun visul.

– dar nu a fost vis- îmi spui tu- am fost ieri la auschwitz!

acolo, pe nesfârşitele câmpii unde este un alt anotimp, al morţii!

update: 27 ianuarie este ziua holocaustului

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

21 thoughts on “al 5-lea anotimp

  1. Impresionant… tu ai scris despre un anotimp al mortii, eu despre unul al iubirii… poate se compenseaza pe undeva….

  2. Acum, pot spune că am fost și eu la Auschwitz, cu tine. Mi s-a transformat și mie inima în căluț sălbatic și dă din copite să spargă ceva, poate uitarea…

  3. Pe mine încă mă sperie foarte tare că într-o zi se va naşte încă un “conducător absolut” ce-ar putea să subjuge, de data asta, nu un singur popor, ci întreaga lume. Hitler pentru mine rămâne emblema răului, “neegalată” de niciun alt rău al lumii ăsteia. Şi nu pot să mă abţin să nu plâng, uitându-mă la fotografia lui, de pe vremea când era copil. Cine-ar fi crezut ce avea s-ajungă? Ce motive pot sta la baza construcţiei unui rău atât de mare? Cu siguranţă că mediul în care a trăit…dar mai e încă un ceva, nebănuit, un ceva care, cu siguranţă va mai scoate la “iveală” într-o zi un rău cel puţin la fel de notoriu, dacă nu ne trezim.

  4. dar când e vorba de şase milioane? atât a însemnat holocaustul şi priveam deunăzi, într-un reportaj, cum un criminal de război maghiar ajuns la bătrâneţe se disculpa tâmp… sad

  5. carmen, alegerea noastră de a fi buni sau răi ne aparţine. ne-a fost dată. ce nu înţeleg, nu voi înţelege niciodată, este cum au acceptat acei oameni din lagăre să lucreze în crematorii ştiind că până la urmă vor ajunge tot acolo… cenuşă. nu vorbesc de ura germană, de militari ci de evreii care au lucrat în crematorii.

  6. almanahe, răul există în noi toţi. depinde cum îl înfrânăm, eliberând binele… ura lui hitler faţă de evrei ar fi rămas, poate, la stadiul normal, acceptabil să spunem, dacă nu ar fi fost alimentată de celelalte minţi nebune care l-au înconjurat: mengele, himmler, goebbels şi mulţi, prea mulţi alţii. există în cracovia, în podgorze, cartierul unde a fost ghetto-ul, un monument impresionant, dedicat cuiva care a încercat din răsputeri să salveze oameni. farmacia de sub vultur. tot în podgorze este fabrica lui schindler, cea în care nu se producea nimic… vorbim de polonia ocupată, de faptul că era la doi paşi de berlin şi de miezul zvasticii. şi cum spuneam în comentarii… au existat în auschwitz evrei care erau mai răi cu proprii lor semeni decât ar fi fost naziştii, aşa cum au fost legionarii la gherla şi sighet, de pildă. răul apare în acele clipe în care ajungem la limită… şi mă tem de ce zace în fiecare dintre noi.

Comments are closed.