despre oameni şi poveştile lor

mesajul ascuns

îmi amintesc numai cum coboram treptele acelea de piatră, lungul şi nesfârşitul şir de trepte al căror capăt părea să fie înghiţit de întuneric, lespezi pe marginile cărora, cu ochi orbi, mici statui ţineau în palmele lor lumina cea fără de care nu aş fi putut vedea fragmentul de drum pe care mergeam.

inima îmi bătea cu putere şi, în ciuda temerii mele, continuam să cobor mai departe, cu fiecare pas şi cu certitudinea că port undeva în memorie locul acesta, că am mai trecut pe aici, prin valea aceasta a îngerilor.

îmi părea că alerg şi totuşi abia călcam, puteam lesne să înţeleg asta după zgomotul paşilor mei ca nişte picături de apă atingând la răstimpuri piatra în liniştea aceea deplină, nepământeană şi mă gândeam că aşa trebuie să fi fost şi drumul spre hades, cel la capătul căruia sortiţii pereche se puteau întâlni pentru o clipă sau pentru totdeauna, după cum le va fi fost ursita regăsirii sau a definitivei despărţiri, dar eu nu eram orfeu a cărui inimă sângera de dor, nu eram nici măcar personajul feminin al legendei ce taie iubirea în două lumi, de nepătruns, aşa cum nici statuile nu aveau nimic din trăsăturile câinilor paznici ci îmi păreau mai degrabă asemeni copiilor văzuţi în firidele caselor vechi ce sfidau timpul, de pe străzile uitate şi tăcute ale oraşului.

da, cu siguranţă că da, tot privind în dreapta şi în stânga mea vedeam parcă mai limpede piatra modelată în  trupuri de prunci ţinând în mâinile lor mici şi reci flacăra cea atât de vie, nefiinţă săpată în piatră cu chip angelic de fiinţă ca un mesaj ascuns, nedesluşit încă.  şi numai atunci când teama s-a risipit  cu totul ca o ceaţă ridicată de pe pământ, iar inima mea şi-a regăsit cadenţa ca un tors liniştitor şi blând am înţeles că mă aflam pe drumul copiilor pierduţi şi că fiecare dintre aceste statui ce luminau treptele erau mărturii dureroase ale neuitării, ale vieţii prea repede stinse. copii candelă ce păzeau un drum fără întoarcere, pe care dorul nestins lăsase urme adânci de răni ce nu aveau să se închidă curând.

şi atunci, cu înţelegerea nouă în suflet, am ştiut că dincolo de poarta închisă ce se contura deja cu lemnul ei întunecat, nimeni nu ar fi putut cere, nimănui nu-i era dată puterea întoarcerii, chiar şi numai pentru o clipă, a luminii în ochii aceia micuţi. acolo, în lumea aceea, doar chipuri uscate de oameni mai vegheau amintirea unei dureri de piatră aşteptând tremurat un răspuns la prea multele “de ce?-uri” din sufletele rămase goale.

ajunsă în faţa porţii, pe ultima dintre trepte, m-am oprit ştiind că nu îmi este îngăduit să tulbur tăcerea cu ochii mei curioşi. am atins numai lemnul ce părea că suspină şi el, că se conturează în litere ce îmi ardeau palmele întinse. îmi curgeau lacrimi din ochi, din suflet, atunci când am început să urc înapoi, spre lumea ştiută şi grăbită, prea crudă uneori, ştiind că mesajul ce mi-a fost dat era numai o rugă de neuitare.

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

27 thoughts on “mesajul ascuns

  1. ba se pot face multe, dor. de exemplu să-i ajutăm cu nişte simple cuvinte pe cei care vor să adune bani de incubatoare.

  2. eu simt… că nu e nimic în zadar, scorpio şi chiar dacă nu spun, campaniile dedicate copiilor nu mă lasă indiferentă niciodată. de fapt nici măcar nu sunt atrasă de premiu, nu de aceea am scris astăzi, pentru că nu voi putea merge la eveniment… dar poate cineva va afla de aici… şi va merge.

  3. irealia, e de-ajuns că va dărâma o cărămidă. e de-ajuns. dacă fiecare dintre noi am reuşi să facem o cărămidă să se clatine, soarele ne-ar găsi mai repede şi ne-ar zâmbi: pentru că ne pasă.

  4. grişka, uneori, din păcate, grija nu este de-ajuns. sad de-aceea e bine când şi alţi oameni se gândesc să întindă o mână. li chiar lăbuţe de pisici…

  5. Mi-am imaginat pielea, tare, cu ierburi crescute din porii de piatră şi şobolani în căutare de resturi, printre puţinele crăpături, care umanizau trupul.
    Mi-am imaginat gura, cu buzele crapate şi gri, pline de pământ.
    Mi-am imaginat ochii, fixaţi în nicăieri, încremenindu-mi timpul.
    Mi-am imaginat mâinile reci,
    frunţile nepăsătoare…
    Mi-am imaginat lumea cu o inimă mare, de piatră.

  6. …sau in “carnea” unui lemn, sau in carne-carne…

    (Postarea asta imi pare a fi un frumos-emotionant mod de a transmite un mesaj emotionant-optimist…winking

  7. De parca dac’-ar fi fost 190, sau doar 19 (sau macar UNUL) ar fi fost mai putin cutremurator (fir’-ar ele sa fie de grade de comparatie la adjective care nu le suporta – decat (uneori, ca aici) cu greu)… (asta MAI ALES daca acel “unul” nu este unul oarecare, “indiferent”, ci este… chiar daca nu neaparat “al tau” (BRRR!), da’ “dintr-ai tai”…winking

  8. seară bună, victor! poşi să îmi spui cum doreşti: psi, pisicimea (asta dacă te lasă dagatha, pentru că numai ea îmi spune aşa 😆 ), ba chiar întregul nume-simbol pe care l-am căpătat în virtual este de fapt psipsina. ştiu de unde ai venit, te-am văzut de multe ori la ea, am citit comentariile tale şi mai spun o dată: eşti bine venit şi aici. happy

Comments are closed.