despre oameni şi poveştile lor

în colţul de sus

sursa foto: salome

mă aşez uneori în colţul de sus, acolo unde liniştea coboară între două respiraţii, tăcută ca o sugestie abia exprimată de ochii închişi, dar nu a negare, nicidecum, ci a înţelegere.

acolo, sub arcul de timp aproape fericit, nicio voce nu tresare, iar soluţiile coboară lin, ca nişte baloane multicolore, atenuând de la bun început orice vagă iluzie de conflict ce ar putea tulbura, chiar  şi numai părelnic, dulcea armonie, căci rostul tuturor lucrurilor nu este greu de desluşit, trebuie doar să învăţăm să fim aşa cu ne este firea, şi poate ceva mai afectuoşi.

în colţul de sus al inimii, acolo tânjesc să rămân, ca un copil la porţile cunoaşterii, purtând pe umeri mantia unui zâmbet fericit, chiar dacă drumul este greu şi abrupt pe alocuri. eu ştiu că voi avea timp să recunosc după voce toate chemările lumii şi în liniştea albă, toate soluţiile vor semăna cu nişte răspântii din care voi alege mereu, cu ochii închişi, calea cea bună. lipsită de orice conflict, eliberată de orice constrângere, imună la orice sugestie venită din afara fiinţei mele, acel exterior cu care eu sunt în acord, în deplină armonie, eu merg mai departe, asumându-mi acceptarea. de undeva din adânc coboară peste mine singurătatea exprimată printr-o privire, printr-o îmbrăţişare: doi ochi afectuoşi, de pisică, strivind cerul într-o iluzie.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

16 thoughts on “în colţul de sus

Comments are closed.