despre oameni şi poveştile lor

orașul pierdut

îmi amintesc uneori că mi-ai spus: vom merge la iarnă în orașul pierdut. ochii tăi se umpluseră iar de lumina aceea jucăușă, așa cum se întâmpla de fiecare dată când inventai ceva nou.

îmi amintesc perfect: ne năpădise toamna, ploile ne udau până la piele, frunzele ne goneau și ne întorceam acasă reci, dar veseli. de fiecare dată.

– faci un ceai?

zâmbeam. din spatele cănilor fierbinți, din spatele cărților, din spatele căldurii ca un pled a camerei tale, din spatele nerostirilor și a complicității despre care nu spuneam.

– auzi?

ochi ridicați dintre cuvinte.

– nu te-ai săturat să stai închisă aici? nu vrei să zbori și tu?

nu, nu mă săturasem, dar înțelegeam mai bine decât voiai tu să crezi.

chiar și în zilele tale bune, între noi era mereu o umbră pe care eu o ignoram cu bună știință. dar atunci, în clipa aceea de ceai și de lentoare, pe când făceai planuri noi, ceva se schimbase. o dorință nouă se ridicase din spatele zidurilor tale și voiai pentru prima dată  pe deplin să împarți ceva cu mine, ceva din trecutul tău. voiai pentru prima oară să deschizi poarta aceea strivită. și gestul tău semăna cu o îmbrățișare promisă.

și îmi mai amintesc că m-am ascuns în spatele cărții nu ca să citesc, ci să te urmăresc în voie. încă nu mă lăsai să te ajut, dar făceam parte din viața ta mult. mă chemai.

– poți să treci mâine pe la mine? te aștept?

rugă în ochii tăi frumoși. lumină în ei. și veneam. nu pentru că mă chemai, ci pentru că voiam să vin. în lumea ta eram pe de-a-ntregul. iar seara, la plecare, mă priveai uimit de parcă eram vreo pasăre cu iadeșul în lumină, de parcă mă vedeai pentru prima oară și erai bucuros. zâmbetul tău indescriptibil.

n-am știut niciodată ce gândeai atunci când mă urcam în mașina lui, dar te vedeam acolo, pe scaunul tău, luminat în fereastră și visam că mă aștepți. și totuși… nu am mers niciodată împreună în orașul pierdut, dar ne construiam împreună un oraș de iluzii cu iarbă înaltă în care eu mă întindeam râzând.

– dormi?

– nu.

lumea văzută la firul ierbii, lumea aceasta crudă și lipsită de înțelegere. în plină zi reușeai să te aperi și să mă aperi, dar în nopțile îmbibate de fum și de alcool, eram amândoi vulnerabili.

– dansezi?

– nu.

îmi era mult prea greu să mă văd din locul tău în brațe străine, chiar dacă tu zâmbeai, așa că am refuzat constant, până când nimeni nu ne-a mai chemat. la orele acelea mici ei nu aveau nevoie de sclipirile minții tale, iar tu nu puteai oferi mai mult, oricât ai fi dorit.

nu, nimic nu se schimbase, lumea e la fel. chiar și fotografia aceea de pe noptieră, alb negru cu tiv de demult.

– hei, îți mai amintești de orașul pierdut?

același zâmbet întins peste ani, ca o promisiune de îmbrățișare. amintiri venite de nicăieri și de peste tot. îmi amintesc uneori toate acele iluzii, atât de limpede de parcă le-aș fi trăit cu adevărat.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

11 thoughts on “orașul pierdut

Comments are closed.