despre mine

pentru totdeauna

dacă vă spun că s-au cunoscut printr-o banală întâmplare n-o să vă vină să mă credeți, așa că nu, n-am să dezleg taina acestui început pe care amândoi îl ştiu şi îl poartă prins într-un zâmbet nostalgic.

unul dintre ei, cel înalt şi frumos, era un călător neobosit prin viaţă şi prin lume, adunând în ochi toată lumina pe care o revărsa apoi în jur, cu generozitate şi căldură, iar când zâmbea, larg, solar, şi o făcea des, chiar îşi merita numele: sol. celălalt, mun, era la polul opus: puţin mai în vârstă, tăcut, extrem de legat de oraşul din care nu plecase de prea multe ori, motiv pentru care sol îl tot ademenea a ducă, descriindu-i locurile şi oamenii pe unde fusese, dar el refuza scurt, cu o mişcare a mâinii ca şi cum ar fi tăiat aerul dintre ei. orice ipotetică evadare din decorul ştiut îi era imposibilă.

împreună făceau o pereche a contrastelor: tânărul sol era guraliv, efervescent, curios ca nisipurile mişcătoare, în vreme ce prietenul său, mai scund, părea cufundat în nemişcare şi de acolo absorbea fiecare informaţie aşezând-o apoi, metodic, calculat, la locul ei, cel potrivit.

întâlnirile lor erau un amestec de fum şi de coniac, un timp în care, dacă nu se lansau în polemici lungi, sol se cufunda în apele scrisului ori gătea fluierând prin bucătăria micuţă. atunci când scria mai ales, mun îl privea în tăcere, zâmbind, aşa cum ai privi un copil. al tău. “îmi iese minunat!“- zâmbea la rândul lui tânărul, iar el îi întorcea privirea caldă, fără un cuvânt: “ştiu“.

amândoi fuseseră căsătoriţi cândva: sol avea undeva în lume o fetiţă de dorul căreia tânjea, fetiţa lui mun murise într-un mod stupid, iar el nu povestea niciodată despre ea.

atunci când nu erau împreună, când sol nu scria aplecat peste foile lui, ieşea deseori pe străzi, îmbrăcat în hainele lui de boem, cu şapca trasă pe ochi. îi plăcea să colinde, să vadă viaţa, oamenii, freamătul, să se umple de zgomot, de fum. o cotea apoi pe marele bulevard şi urca la biroul lui mun cu aerul lui vesel, ghiduş, ştiindu-şi prietenul deghizat, aşa cum îl numise odată, “costum cu secretară”, o secretară câine lup.

prima oară când fusese acolo, cu aerul lui de puştan pus pe şotii, femeia îl scanase cu o privire ca un depărtător de coaste şi îl trimisese la plimbare, sol însă îi zâmbi şăgalnic şi deschise uşa: “omule, ce gardian straşnic ai!“, iar de cealaltă parte, costumul izbucni în râs, în vreme ce secretara îi aplică eticheta- nepotrivit- privindu-l apoi acru ori de câte ori apărea, indiferentă la micile lui atenţii şi incapabilă să înţeleagă bucuria cu care şeful ei, un om rece şi sobru de altfel, îl tolera pe acest tinerel în preajmă, ba chiar mai şi auzea hohote de râs de dincolo de uşă.

în încăperea aceasta erau în ziua când sol şi-a rostit dorul de plecare, un dor pe care mun îl simţise, dar tăcuse.  era în ochii lui veseli o umbră, în gesturile lui şi în fiecare cuvânt era o durere ca de aripi şi o chemare ca o femeie din ape şi din noapte căreia, ştia prea bine, prietenul lui nu-i putea rezista. fiecare tresărire, fiecare bătaie de pleoape pe care o văzuse la sol era numai un preludiu al zborului şi ziua aceea venise. regreta numai că se despărţeau în decorul acesta rece căci, ştia şi asta, sol urma să plece deîndată ce uşa biroului se va fi închis. luase deja această decizie, în felul lui, după ce multe doruri i s-au stins în cuvânt.

lasă tot în urmă şi hai cu mine!– mai chemă sol pentru ultima oară- hai să cunoaştem lumea împreună şi ea pe noi! – dar ştiau amândoi că nu se putea. mun era prea legat de realitatea aceasta, poate banală, dar singura cunoscută lui, îşi iubea prea mult munca şi viaţa aşa cum erau, simple, liniare, acestea erau de fapt  rădăcinile pe care şi le cunoştea şi în plus nu, nu avea aripi. pentru prima dată de când se ştiau îi separa ceva nedesluşit. veselia lui sol era uşor amăruie, tăcerea lui mun era descompusă într-un zâmbet strâmb, dureros.

o vreme nu şi-au spus nimic, doar s-au privit adânc, cu sete, fără să ştie niciunul prea bine ce va urma, iar în spatele uşii grele, secretara pălise neauzind obişnuitele hohote de râs. s-au ridicat în picioare în aceeaşi clipă, sol cu aripile arcuite, mun cu braţele deschise a îmbrăţişare.  nu şi-au spus nimic, nu şi-au promis nimic, nu s-au gândit dacă se vor revedea, dacă se vor regăsi.

du-te cu bine, prietene! zboară, copilule!– şi sol se desprinse din îmbrăţişare, ieşi pe uşă fără să privească înapoi, cu genele tivite de lacrimi. lacrimile lui mun. la câteva săptămâni după aceea, mun a primit o scrisoare de la sol. ar fi putut să îl sune, să îi trimită un e-mail, dar alesese să îi scrie, aplecat peste foi albe cu stiloul în mână, acel stilou din lemn de palinsadru pe care i-l dăruise de un crăciun.

o vreme mun a stat cu plicul nedesfăcut alături, ştiind deja ce conţine, toate acele cuvinte pe care sol nu le putea rosti, miraculosul lui scris în zeci de chei pentru care mun găsea de fiecare dată uşa potrivită, înţelegerea. nu i-ar fi scris nimic dacă nu ar fi avut o anume însemnătate, dacă nu ar fi găsit ceva care să-l ducă asemeni unui râu spre deltă, era sigur şi de asta.

mun s-a cufundat în fotoliul lui tot mai adânc închizând ochii. o muzică stranie, venită din el însuşi, îl învălui tot mai mult, intrându-i în piele, dizolvându-l. se simţi desprins, descompus dar nu se temea. zâmbea. fiecare celulă se desfăcea de celelalte, se ridica în aer şi acolo, preţ de o clipă, plutea uşor, desfăcându-se iar în monoparticule transparente.

sol a aflat despre misterioasa dispariţie abia la întoarcere, după câţiva ani. umblase mult prin lume, îi fusese şi bine, dar şi rău, dormise în locuinţele altora, pe malul mării sau lângă un copac şi se schimbase. trăsăturile lui se mai aspriseră în bătaia vântului, gesturile îi erau mai line, iar râsul îi devenise mai plin, mai profund. scrisese mult, publicase deja câteva eseuri şi un roman, devenise cunoscut şi apreciat şi venea acum spre prietenul lui cu dor, numai că în biroul ştiut nu mai era nimeni. secretara îi întinse doar un plic galben, nedesfăcut, singurul lucru rămas atunci, în acea zi şi pe care îl păstrase ascuns, ştiind instinctiv ce să facă cu el, cui îi aparţine. sol îl recunoscu cu o strângere de inimă. ieşi din încăpere aproape alergând, urlând fără să scoată un sunet de fapt, rătăcind ore în şir pe străzile care nu îl mai recunoşteau. târziu, aşezat pe o bancă, sol desfăcu plicul şi cuvintele se rostogoliră ca nişte mărgele vechi, deşirate: “dragă mun, am cunoscut o femeie minunată sub soarele greciei. se numeşte mona şi seamănă cu noi, cu tine mai ales, nespus. o iubesc…”

în cealaltă parte a oraşului spălat de ploaie, o femeie îşi pieptăna părul lung în oglinda ferestrei. ochii ei îl urmăreau pe sol, rătăcind pe străzile oraşului. acum ştia. pentru totdeauna.

povestea nu este nouă, ea a mai apărut aici în urmă cu un an, ca un soi de ghicitoare ce se dorea a contura un om cunoscut în virtual și rămâne la fel de frumoasă. v-o dăruiesc spre reamintire. sau nu.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

18 thoughts on “pentru totdeauna

  1. Asemenea întâlniri sunt minunile pe care le căutăm cu toţii, dar numai norocoşilor le ies în drum.
    Mă bucur că ai readus povestea în lumină, să pot s-o savurez şi eu.

  2. nu fusese ștearsă de pe blog, irealia, deși mai am obiceiul ăsta. povestea este inspirată de o carte pe care eu o iubesc mult.

  3. mi-am reamintit cu drag aceasta poveste… de la inceput nu intelesesem si imi paru ca este si continuare… oricum, nu pot sa stiu pe unde este reala si pe unde iluzie si deci nici ce a fost cu adevarat mai departe, in schimb am asa o convingere, ca nu a fost nicio “mona”…

Comments are closed.