poezii

în cerc…

lumea mea este un cerc închis:
nimeni nu vede,
nimeni nu trece,
pragurile pe care le tot desenez
cu uitare.
lumea mea este un căuş gol
nicio apă nu rămâne,
nicio şoaptă nu-l trece,
ferestrele rimelate ale ochilor
nu mai vorbesc despre mine.
vântul îmi aduce uneori
rămăşiţe din cioburi pierdute
înecate în fumul orb,
semnul copilului
ce nu se mai întoarce.
vântul, acest sol al inutilului
pe care mă silesc să-l alung
cu fluturări sălbatice
ale mâinii,
mă pândeşte la fiecare amurg
cu ghearele lui vineţii
înfipte în carnea-mi.
lumea mea e un cerc închis
al tăcerii.
am să mă întorc cândva
cu semnul de cruce
pe tâmplă.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

8 thoughts on “în cerc…

  1. secant
    un zîmbet
    peste elipsele nealiniate
    ale ochilor trişti
    sparge cercul
    în cubuleţe colorate
    pe care nici Rubik însuşi
    n-ar îndrăzni
    să le deranjeze
    din frumuseţea lor
    iar vîntul
    sărută uşor tîmpla
    şi face mîna căuş
    bucuriei
    ce trece pragul
    la ceas de seară.

  2. În absenţa cuvintelor,
    gândirea noastră nu-i decât o masă amorfă,
    biete entităţi circumscrise
    cu limba foaie de decupat,
    unde totul se leagă.
    Şi dacă singura ordine posibilă în cuvinte
    e ordinea lucrurilor, ei bine,
    organizarea ne aparţine,
    şi-i arbitrară.
    Închişi în camere pătrate,
    fiecare cu globul lui pământesc
    ne trimitem coordonate:
    un vârf, un munte, o groapă marină,
    Eu te caut în lumea mea,
    dau contur uscatului,
    simt umezeala-n tălpi, însă în
    aluzie, in echivalenţă, în substitut.
    Figurativi, lecturăm pe ceilalţi,
    alfabetizând trăiri
    pe axa activ-pasiv,
    dar
    atâtea p(rop)oziţii câte praguri semnificative,
    şi-atunci de-aceea eu schimb enunţuri.


    Nu mai vorbesc despre mine.
    cu fluturări sălbatice ale mâinii,
    semnul copilului, ce nu se mai întoarce.
    Lumea mea este un căuş gol.
    Vântul îmi aduce uneori
    rămăşiţe din cioburi pierdute,
    vântul… acest sol al inutilului,
    cu ghearele lui vineţii.
    Nicio şoaptă nu-l trece,
    Nicio apă nu rămâne.
    Pragurile pe care le tot desenez
    rămân înfipte în carnea-mi,
    în ferestrele rimelate ale ochilor,
    înecate în fumul orb,
    Nimeni nu vede,
    Cu uitare, nimeni nu trece.
    Cu semnul de cruce pe tâmplă,
    lumea mea este un cerc închis,
    mă pândeşte la fiecare amurg
    al tăcerii,
    pe care mă silesc să-l alung.
    Lumea mea e un cerc închis acum,
    dar
    am să mă întorc cândva.”

Comments are closed.