despre oameni şi poveştile lor

un căuş de beton ca o inimă

port în inimă un loc aparte, tivit pe margini cu alb, iar în miez este verde, un verde crud, a speranţă, a libertate, a viaţă. aparţin acestui loc de când mă ştiu, deşi aparent nimic nu ne leagă şi ne dezleagă, dar marile certitudini se nasc astfel, aproape din nimic.

dincolo de verdele tivit se înalţă un căuş de ziduri din beton pe care este scrisă, aşa cum fac oamenii de la începuturile scrierii, săpând în piatră, istoria locului, un amestec de clipe în care bucuria şi lacrima, strigătul victoriei şi speranţa se ridică şi coboară asemenea unei respiraţii. dacă ar putea vorbi, zidurile acestea ar spune despre oameni şi viaţă, despre sufletele şi trăirile lor, despre patimă şi pasiune.

sunt zile în care acest căuş este cufundat în tăcere. niciun om nu trece, nicio pasăre nu tulbură apele albastre ale cerului care îl închid, niciun sunet nu se aude, până şi iarba respiră abia şoptit. şi sunt zile în care sunt valuri de oameni ce curg din toate direcţiile aducând cu ei sentimente ce se ridică asemeni unor spirale, tot mai sus şi tot mai înalt, preschimbând locul într-o mare de freamăt, ale cărei trăiri ating întotdeauna extremele: gustul victoriei, incandescent şi dulce, ori cel amărui, lipsit de culoare, al tristeţii.

ca şi mine, ori chiar mai mult decât mine, marea aceasta de oameni îşi trăieşte cu mândrie această pasiune ce pare uneori ilogică, rostogolindu-se peste gând cu viteza şi precizia mingii. o pasiune ce poartă vremelnic un nume sau altul, un dor, mereu acelaşi.

visez că sunt uneori acolo, în locul acela al ierbii tivite cu alb, în căuşul de beton din miezul oraşului, purtând albul unei mari pasiuni ce nu mai are nevoie de cuvinte. cobor cu paşi mici şi atenţi fiecare treaptă ce mă duce aproape, mai aproape şi mă gândesc la urmele paşilor stinse de-acum, la urmele celor ce au fost pe aici înaintea mea, dar cu aceleaşi trăiri.

închid ochii şi aud freamătul curgând din pereţi ca o miere groasă, fierbinte. zâmbesc. aştept. ştiu că peste linişte se va aşterne curând un cântec din mii de glasuri ridicat şi, deasupra tuturor, vocea lui placido domingo. abia apoi, unsprezece oameni vor urca în lumină, unsprezece robe albe, galactice.

nu, pe santiago bernabeu nu am fost niciodată, dar ştiu că voi ajunge cândva, aşa cum am fost pe allianz, pentru că este un loc în inima mea, un loc verde, tivit cu alb, în căuşul de beton ca o inimă.

acest text participă la concursul aniversar al kadiei şi chiar dacă nu am reuşit să scriu despre o băncuţă, o cabană sau un muzeu, este un loc pentru sufletul meu, un loc pe care ştiu că s-ar bucura să îl viziteze şi copilul, ratzone şi, de ce nu, ratatouille dacă iarba de pe allianz nu i se mai pare aşa de verde.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “un căuş de beton ca o inimă

  1. Am impresia ca despre orice ai scrie ti-ar iesi fantastic! Iti urez sa-ti vezi visul implinit pisicel!

  2. frumos vis si foarte frumos descris happy Am insa o singura rugaminte, daca poti sa agaugi si o poza mica-mica in articol, ca sa respectam regulile happy Multumesc mult!

  3. kadia, m-am gândit să pun fotografie, dar pentru că eu nu am fost niciodată acolo, mi-am zis că nu ar fi cinstit. dar… punem, sigur că da! mi-a fost drag și mi-a făcut plăcere să scriu, așa că am câțtigat deja! surpriseops:

  4. Dacă aş pune acolo în loc de fotbal, pe care l-am uitat de mult, un concert şi tot nu cred aş putea să desenez un stadion în felul acesta. Poate un circuit de formula 1?
    laughing
    Am citit cu mare încântare chiar dacă am înţeles abia la sfârşit despre ce citesc. Un loc e diferit în funcţie de ochii care privesc. Îmi pare bine că am putut să văd prin ochii tăi cu privirea vrăjită!happy

  5. mulțumesc, carmen. mi-ai răspuns la una dintre întrebările pe care le aveam în gând: dacă se ghicește stadionul realului în poveste de la început sau nu! happy

Comments are closed.