duzina de cuvinte- plânsul iernii

- să suflăm în cenuşă! să mai aprindem o dată focul uitatelor iubiri şi uitate să ne fie lacrimile! trebuie să fie o cale! sigur trebuie să fie…

femeia, cu un soi de înfrigurare în privire, intră aproape fără să vadă pe nimeni în încăpere, oprindu-se aşa cum era, plină de zăpadă, în arcada ferestrei. venise pe jos, căci îi erau ude fustele lungi şi căzuse pesemne, pentru că mai avea în colţul gurii o boabă roşie, sângerie, care îi sporea cumva frumuseţea lunatică a chipului.

doi bărbaţi se ridicară concomitent din calea ei, ferindu-se, uimiţi ca toţi ceilalţi de intrarea ei intempestivă şi în liniştea sălii mari, de club, linişte pe care o adusese cu ea, toţi ochii o priveau aşteptând.

iarna plângea alb, dincolo de ferestrele mari şi un servitor intră, purtând pe braţe o tipsie de argint, învăluit în aburi de ceai proaspăt. liniştea mirosea a silitră şi servitorul se opri încurcat, neştiind prea bine dacă să înainteze ori să plece, într-un balans caraghios ce ar fi stârnit hohote de râs, dacă întreaga atenţie nu ar fi fost îndreptată spre femeia care părea că plânge uşor în catifelele ferestrei. în jurul ei zăpada prinsă pe haine plângeala rându-i, în stropi pe podelele lustruite.

cu toţii îi ştiau povestea ce adusese oarecare turbulenţe în saloane: renunţase la tot, părăsise o viaţă caldă şi îndestulată ca să îl urmeze pe el la capătul acesta arid de lume, făcuse un troc cu însăşi viaţa ei şi acum, acum nu-i mai rămăsese nimic. uşile toate i se închideau dinainte, iar el o privea cum se usucă asemeni unui creuzet uitat într-o etuvă, îndepărtându-se lent, vinovat şi parcă prea laş. ca şi acum, când şedea încă în fotoliul său, uşor atins de întuneric, privind-o ca toţi ceilalţi, spectator vinovat al propriei vinovăţii. pe arcada stângă i se zbătea un gând greu, negru, pe care femeia îl ghicise de multă vreme, dincolo de zâmbetul uneori arid cu care o privea. viaţa lor împreună nu fusese o tipsie plină de bunătăţi care să îi bucure şi în vreme ce el îşi căutase cu înfrigurare alte uşi care să se deschidă înaintea-i, ea rămăsese tot mai în urmă, neputincioasă.

cineva scormoni în cenuşa din şemineu, trezind focul la viaţă. femeia se întoarse căutându-l din ochi, cu lacrimile uscate de o imaginară etuvă, uscate şi purificate, luminându-i chipul şi aşa sidefiu. se îndreptară unul spre celălalt concomitent, el cu pas hotărât, ea şovăind sub privirile dintr-o dată prea grele ale asistenţei, domolindu-şi zbaterea sufletului numai când el îi prinse mâinile în ale sale. un uşor balans, ca de pasăre rătăcită o cuprinse şi el îl ghici îi ochii ei, în întreaga-i fiinţă pe care o regăsea parcă după o lungă uitare.

- hai acasă!- îi şopti el- hai să mergem acasă!

îmbrăţişarea lui mirosea a silitră la pândă, o pândă a scânteii pe care el o înăbuşi. nu, nu fusese un troc, ceea ce aveau li se cuvenea, oricâte uşi s-ar fi închis, oricâte turbulenţe s-ar fi iscat.

în vreme ce ieşeau, liniştea îi urmă ca un parfum, intempestivă aromă, acelaşi parfum pe care îl purtase ea cândva, demult, tivit în faldurile rochiei violet. doar că  pe-atunci nu purta umbrele unui tren în privire.

cele douăsprezece cuvinte le veţi regăsi şi la: tibi, cioburi de chihlimbar, almanahe, redsky, cita, scorpio, virusache, vero, cristian, abisuri, două noi participări: lolita şi genovevadans, dictatura justiţiei, vânt de toamnă.