new kitten © by johnnyalive
… cu toţii ne-o dorim. cu toţii facem referire la momente speciale din viaţa noastră, numite “cea mai fericită zi”. o folosim adesea în urările pe care ni le facem (îţi doresc multă fericire, de parcă am putea dori numai puţină).
i-am promis lui tibi încă din decembrie că voi scrie despre acest subiect şi chiar dacă am renunţat la ideea unui eseu, vă invit astăzi să vorbim numai despre ea, să încercăm să răspundem la întrebarea “ce este fericirea?” şi chiar şi la aceasta: “este ea accesibilă oricui?”
definiţia cea mai simplă, cea pe care chiar dicţionarul o dă, este aceea că fericirea este o stare de mulţumire continuă. şi tot stare de mulţumire, lipsită însă de caracterul continuu, este definită ca fiind bucuria, în vreme ce nefericirea este considerată ca fiind o stare de nemulţumire.
pentru mine cea mai frumoasă definiţie a fericirii este desprinsă din cuvintele lui ignaţiu de loyola, iezuitul, ca fiind acea stare de graţie ce încântă ochii lui Dumnezeu şi ai îngerilor.
şi mă gândesc: dacă fericirea este o stare continuă de mulţumire sufletească, atunci înseamnă că ea nu este accesibilă oricui, fiind o treaptă superioară a devenirii, cea în care omul este într-un acord deplin cu sinele şi cu tot ceea ce îl înconjoară. să fie ea, aşadar, calea deschisă numai celor aleşi? eu cred mai degrabă că este un drum anevoios, accesibil de fapt tuturor, dar atins de foarte puţini pentru că purtăm în noi dorinţa de mai mult, suntem adesea prinşi în aşteptări. în codul nescris al sufletului fiecăruia sunt nevoi care nasc nevoi şi visuri care nasc mai departe visuri, iar împlinirea lor este o mulţumire de moment, este o foame ce odată stinsă va naşte la rându-i o alta.
şi, într-un fel oarecum straniu, dacă ne limităm la definiţiile de mai sus, atunci am putea spune că în majoritatea noastră atingem de fapt două extreme: bucuria şi nefericirea, că nefericirea opozabilă bucuriei este, în vreme ce fericirii nu i se opune nimic, ea infinită fiind.
suntem bucuroşi pentru împlinirile noastre, pentru realizările noastre, pentru aşteptările care şi-au găsit rostul şi suntem nefericiţi pentru tot ceea ce nu avem ori nu putem atinge, iar sentimente negative ca ura şi invidia alimentează nefericirea.
şi, din această perspectivă, eu nu cred că am întâlnit un om care să fie fericit, pe care să nu îl atingă umbrele unui vis neîmplinit, ci numai oameni bucuroşi, dar cred eu că marii înţelepţi, cei care au mers pe drumul solitar al acceptării, sunt fericiţi.
şi mai spun, mai cred, că starea de fericire nu aduce atingere celor din jur, îşi are preţul în ea însăşi, în vreme ce bucuria noastră poate aduce atingere altcuiva. şi mă tem că nu am un răspuns la întrebarea: “ce este fericirea?” dar voi?
” când sufletul se află în stare de graţie, frumuseţea lui e atât de înaltă şi vrednică de admiraţie, încât depăşeşte cu mult tot ceea ce este frumos în natură, încântând ochii lui Dumnezeu şi ai îngerilor” (ignaţiu de loyola)
şi veţi găsi un text pe aceeaşi temă la tibi. 
48 Comments
Pingback: Despre fericire « Tiberiuorasanu's Blog
în completare, aş mai adăuga ceea ce am scris ceva mai demult, ca răspuns la întrebarea unui alt blogger despre fericire, preţul ei şi dacă aduce atinge celorlalţi:
1. definiţii (preluate din dex):
- fericirea – stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.
- nefericirea – întâmplare, împrejurare care aduce cuiva suferință, necaz.
- bucuria – stare de mulțumire vie, de satisfacție sufletească.
2. ipoteze:
- fericirea şi bucuria au, potrivit definiţiei, aceeaşi finalitate, starea de mulţumire.
- bucuria este o stare discontinuă, intermitentă, fericirea, ca atingere a unui nivel (deplinul) este continuă.
- nefericirea prin caracterul său discontinuu este mai degrabă opozabilă bucuriei decât fericirii.
- în plan material, concretizare a lui „a avea”, fericirea este o stare discontinuă, asimilabilă, dacă vrei, bucuriei, ea depinde de posesiile şi de dorinţele noastre şi se succede cu nefericirea lui „ a nu avea”
- în plan spiritual, concretizare a lui „a fi”, fericirea este o stare care odată atinsă, capătă continuitate şi se află în relaţie de independenţă cu tot ceea ce o înconjoară.
în acest context eu cred că bucuria noastră aduce atingere celor din jur şi atunci putem spune, ca şi camus, că „noi nu putem face nici măcar un gest în lumea aceasta fără riscul de a-i face pe alţii să moară” şi da, este greu de spus dacă preţul pe care îl plătesc alţii nu este prea mare pentru ceea ce avem noi. privit dinspre ei este cu siguranţă mare, privit dinspre noi înşine, suntem suficient de egocentrici ca să ne prefacem că nu-l vedem. dar după ce vom fi gustat din bomboana victoriei nu vom privi spre o alta, plătind deja, cât încă se mai topeşte zahărul în gură, pentru clipa de reuşită?
dacă alegem să ne proiectăm fericirea, să o condiţionăm de fapte, gesturi şi averi, oare nu alegem de fapt să trăim un lung şir de bucurii ale atingerii unor etape, materialul, în alternanţă cu nefericirea unui drum prea lung?
înclin să cred însă că nu ceilalţi plătesc preţul bucuriilor noastre mărunte ci chiar noi.
dacă vorbim însă despre acea fericire de care am spus că are continuitate, atunci ar fi greşit să spunem că ea este o stare de fapt, atingere a unui nivel de conştiinţă ce poate părea ideal şi în mod cert nu este accesibil oricui? prin caracterul ei continuu ea nu aduce atingere celor din jur pentru că ea este ceva născut din noi, din eul nostru lăuntric şi se dăruieşte tuturor celor din jur, oameni şi lucruri.
dacă mergem mai în adânc, aş sugera să ne uităm la eroii lui hermann hesse, cei din siddharta şi narcis und goldmund. şi mă gândesc că hesse tratează momentul despărţirii, dintre tată şi fiu, respectiv dintre mentor şi discipol, există acest moment în ambele cărţi, dar este privit diferit.
atunci când siddharta îi cere tatălui său dezlegarea pentru a pleca în căutarea sinelui, părintele său este nefericit. dar mă întreb: este nefericit din cauza fiului său ori din cauză că una dintre bucuriile sale era să-şi aibă fiul aproape? nefericirea lui e izvorâtă din gestul celuilalt ori din propriile sale dorinţe şi aşteptări? puţin mai târziu, când siddharta este nevoit la rândul lui să renunţe la fiul său, să îl lase să plece, el trăieşte încă o dată această lecţie. silindu-şi copilul să locuiască alături de el, într-o lume străină, sunt amândoi prizonierii nefericirii, dar eliberaţi de aceasta şi trecută odată mâhnirea, siddharta îşi regăseşte echilibrul, calea.
în cealaltă carte, chiar narcis este cel care pune aripi pe umerii mai tânărului său prieten, îmbiindu-l la plecarea multrâvnită, eliberându-l de orice aparente reţineri. despărţirea lor este luminoasă căci amândoi ştiu, acestea sunt căile lor, destinele lor şi nu vor atinge fericirea pe acelaşi drum.
şi da, ştiu că trebuie să amintesc acest personaj: luntraşul. el era cu adevărat fericit. neatins de material, de dorinţa de a avea, el a cunoscut fericirea.
şi nu cred că starea de fericire se hrăneşte din nefericirea cuiva, dar da, bucuria o face.
şi mai cred că fiecare dintre noi (şi nu alţii) ne plătim preţul pentru ceea ce avem , facem ori primim de la oameni, de la viaţă.
eu sunt mai degraba de acord cu tine decit cu ignatiu asta! nu de alta dar nu prea stiu cum as fi eu fericit incintindu-i pe ingeri. ma rog! pe de alta parte ideea ca suntem “fericit momentan” adica mai degraba “bucurosi” mi se pare mult mai aproape de realitate. poate vreun ascet tibetan sa fie fericit la modul asta absolut.
rata, exact asta încerc să spun şi eu. dacă admitem acele definiţii, atunci confuzia care e creează între cele două noţiuni, bucuria şi fericirea, dispare. mă întreb însă cum poate fi cuantificată fericirea, mă întreb şi asta. şi, mai cred, că nu numai călugării tibetani acced la ea, afirmaţie pe care o susţin cu scrierile lui hesse, cele în care dualitatea umană este temă centrală deseori. siddharta este, cred, cel mai concludent exemplu.
ah … era sa uit: Maiorescu protesta la adresa stereotipului cum ca Eminescu a fost nefericit. si spunea ca nu stie “daca a fost fericit sau nu, dar cu siguranta nu a fost nefericit”!
rata, eu am avut întotdeauna rezerve în ceea ce mă priveşte pe mine, de-aceea declaraţii gen maiorescu mă irită. cum poţi afirma despre cineva că este fericit sau nu, când nu poţi avea un răspuns clar în ceea ce te priveşte pe tine? cu siguranţă nu a fost nefericit? dar depresiile, motivul pentru care a fost închis la nebuni, reuşindu-se astfel eliminarea ziaristului?
Îmi amintesc că am citit undeva că “fericirea nu se măsoară cu durata, ci cu adâncimea” şi mi-a plăcut mult, mai ales pentru că această zicere îmi da speranţa să pot gusta eu însămi din substanţa extrem de volatilă a fericirii.
Nu am nicio şansă să pot fi fericită continuu, dar pe porţiuni scurte, da.
Şi mai cred, Psi, că fericirea nu prea ţine de realizări. Cred că avem fiecare pe undeva prin suflet sau prin minte, nu ştiu, un fel de “filtru” care ne permite să fim sau nu fericiţi, în funcţie de cum percepem ceea ce ni se întâmplă. E binecunoscută situaţia unor oameni celebri şi bogaţi care se sinucid.
diana, eu cred în bucurie ca stare accesibilă, mai degrabă decât în fericire. ea poate fi cuantificată? cum oare? porţiunile acelea scurte nu sunt de fapt nişte bucurii, dacă ne raportăm la definiţiile prezentate?
Intrucat pot sa afirm ca am fost o femei fericita, ma gandesc sa spun si eu… cum vad eu fericirea. Nu dau citate, nu fac filozifie ci doar spun ce cred eu!
Fericirea este o stare extatica si da, cred ca are legatura cu ingerii! Singurul mod de a fi mereu fericit este legatura permanenta cu divinitatea, legatura care da un soi de incantare permanenta, descoperind mereu noi valente ale legaturii cu Creatorul!
daca ati avut ocazia sa vedeti ochii unui calugar adevarat atunci veti intelege despre ce vorbesc!
Fericirea la care pare ca vrei sa faci aici referire este una mult inferioara fericirii depline. Ea tine de momente si de multitudinea clipelor de bucurie cu care adesea confundam fericirea!
fericirea fara latura ei divina nu e fericire deplina! Ea ne-a fost retrasa din pricina pacatului primar!
dar exista stari de fericire deplina, momente, in care ceea ce traim este binecuvantat de Dumnezeu si atunci, auzi ingerii cantand si poti trai o viata din amintirea acelei clipe de fericire care poate alimenta nevoia de bine intreaga existenta! Nu are nimic de-aface cu binele trupesc, totul este in suflet caci acolo coboara insasi ratiunea spre a simti desavarsirea!
cita, eu nu pot afirma aşa ceva despre mine. îmi amintesc mai degrabă bucuriile mele, atâtea câte au fost.
scuze … intrucat!
merci
psi, iti las si eu o parere…Cred ca fericirea se defineste in propria oglinda si doar acolo, fiecare stiind ce vede, ce simte, ce intelege. De multe ori e mai greu sa explici, asa cum uneori mi se intampla mie, dar privind in oglinda mea pot sa spun mai intai ce nu este fericirea. Nu e deznadejde, nu e rutina, nu e ura, nu e indiferenta, nu e cadere, boala, lipsa, drama, nefiinta. E restul, restul acela de viata, care se intampla pe langa mine cat timp eu vorbesc despre fericire.
da, dunia, desigur că definiţiile ţin de sinele nostru de propria percepţie. de aceea mă bucură să laşi părerea ta. nu cred în “adevărul suprem” al celor scrise de mine, invitaţia mea la polemică ne poate ajuta pe toţi, eu aşa cred.:)
si asa si este psi, de multe ori cand te citesc am senzatia ca trec rapid la introspectie, la analize, …dai de gandit ca sa zic asa
in sensul cel mai bun al cuvantului..si azi am gandit despre fericire tot datorita tie!
mulţumesc, dunia. sunt gânduri care mă frământă şi pe mine. şi încerc să le spun, să le dau alt contur, să învăţ şi cu voi. pentru că aparent ştim, dar pare că nu este întotdeauna aşa.
psi, spui
“pentru mine cea mai frumoasă definiţie a fericirii este desprinsă din cuvintele lui ignaţiu de loyola, iezuitul, ca fiind acea stare de graţie ce încântă ochii lui Dumnezeu şi ai îngerilor.”
de acord!
şi mai spui:
“luntraşul. el era cu adevărat fericit. neatins de material, de dorinţa de a avea, el a cunoscut fericirea.”
scuze dar, cu asta nu mai sînt de acord. îl acuz pe luntraş de indiferenţă deci, nu-i pot atribui acest sentiment extrem de generos: fericirea.
tibi, interesantă perspectiva ta! luntraşul, un indiferent!
surprinzător pentru mine, căci eu nu îl văd deloc aşa. chiar şi când siddharta se luptă cu sine, cu dragostea sa de părinte amestecată cu grija, el nu este indiferent faţă de prietenul său, dimpotrivă.
aşa este, psi
am fost confuz. am umblat o leacă la scribd, am recitit şi am alergat să spun: mea culpa!
tibi, nu, nu mea culpa. aici polemizăm, schimbăm idei, învăţăm împreună şi ne amintim împreună.
şi pun repede o nouă întrebare, tot din hesse… pentru noi toţi.
Psi frumos,
eu habar n-am sa definesc ce e si cu fericirea asta.
Dar stiu ca am adesea momente/ clipe de fericire. Nu e nimic complicat in ele. E pur si simplu o stare de liniste interioara, de echilibru, de impacare, de acceptare, de bucurie si mult zambet. E un fel de amestec din toate starile astea.
Si chiar ii spuneam unui prieten… cand te loveste cate o stare din asta de fericire, ai atunci inhat-o ! Lasa analizatul ptr alta data si tarieste-ti starea.
lotusica, nici eu nu am habar. de-aceea întreb.
ne lămurim împreună.
am scris o chestie definitorie despre fericire. nu e neaparat o definitie, ci o perspectiva din care poti privi satisfacator la relatia ta cu fericirea.
o sa o regasim in viitoarea mea carte
felicitări, eo! când treci pe-aici, te voi aştepta cu o gutuie, as i promised.
habar nu am sa definesc acesta fericire! fericita am fost si sunt si in clipa asta daca ma intrebi!
. poate fi o stare de bine?
imi place mult cum zicea rebreanu “fericirea adevarata nu e decat o clipa, mai mult nu ar putea indura firea omului”. zi faina….
geanina, e bine dacă eşti fericită în acest moment. şi la fel să îţi fie mereu!
seară bună.
tare iti multumesc…si tie iti doresc:)
întrebare: dintre cele două personaje ale lui hermann hesse, narcis şi goldmund, care credeţi că era fericit, călugărul-dascăl sau artistul călător? dar între siddharta ca fiu şi tot el, ca şi tată? ne jucăm?
Este greu de descris fericirea.
Probabil fiindcă este un sentiment personal greu de atins, dar mai ales greu de descris.
Şi nu în ultimul rând, fericirea, tocmai fiindcă este un sentiment personal, se simte diferit, de la persoană la persoană, mai ales din punct de vedere al intensităţii ei.
Cert este că cei care s-au simţit fie şi pentru o clipă fericiţi, nu pot uita niciodată. Şi cred că acesta este singurul punct comun. Imposibilitatea uitării clipelor fericite. Impregnarea acestora, definitiv şi irevocabil pe retina minţii şi a sufletului.
mitza, mulţumesc mult pentru comentariu!
singurul punct comun, neuitarea ei. şi dacă în prima parte eram întru totul de acord, pentru că eu cred în diferenţe, ultima este copleşitoare. recunosc, nu m-am gândit astfel, nu am privit din acest unghi.
Pingback: Proiectul meu si campania ALLtora « In jurul Kadiei
Pingback: Fericirea « Dictatura justitiei
Pingback: Camilla Läckberg – Printesa gheturilor « In jurul Kadiei
Psi©, o să încerc să le definesc în raport cu un alt sentiment, dragostea, ca să pot rezuma în câteva cuvinte, altminteri mă apuc să scriu un roman, căci numai analizând situaţii (proprii dar şi ale altora) poţi concluziona sau schiţa un răspuns satisfăcător. Altminteri, instinct!
Astfel că voi pleca de la convingerea că fericirea e un ceva intens, iar bucuria e un alt ceva de moment. Niciuna din ele nu poate fi măsurată şi de aceea se şi confundă, dar în timp ce starea de fericire o pot atinge preţ de câteva secunde, şi de puţine ori, în viaţă, dar atât de intens încât o pot ţine minte până la sfârşitul zilelor(vezi expresia “m-ai făcut fericit/ă, n-o să uit niciodată”), starea de bucurie e de moment(tot câteva secunde, de aici confuzia), un sentiment la care pot face chiar apel ( vezi expresia “mă bucur că ne-am cunoscut”) şi culmea, ca un peştişor, bucuria e acolo, însoţind momentul şi vreo 2-3 dorinţe arzătoare îndeplinite(sau nu, poate fi un sentiment de complezenţă) dar cu siguranţă, un sentiment pe care-l uiţi uşor, prin multitudinea de situaţii în care-l (re)găseşti tronând. Ca şi frecvenţă a rostirii lor, fericirea nu e la tot pasul, căci are nevoie de analiză, bucuria este cea la-ndemână, căci e spontană, dictată de situaţia întqlnită ori creată.. În timp ce prima e conştientizată abia în momentul trecerii dinspre starea de fericire atinsă şi stinsă de mai mult decât un gest , de mai mult decât o vorbă ori de mai mult decât o faptă înspre cea de nefericire, prin “rănire”, înşelarea în aşteptări ş.a.m.d., bucuria o încasăm dinspre o situaţie neutră adeseori, nu neapărat dinspre cea de tristeţe direct, fiindcă ne putem bucura şi că am scăpat de cineva sau ceva apăsător(pe moment ori definitiv), lucru, care dacă ar fi ştiut de persoana aducătoare de bucurie din această perspectivă, ar conduce către nefericirea sa(treptată), prin sentimentul de tristeţe(descoperind), căci la rându-i, în întâlnirea cu acea persoană se găsea plin de sentimente în opoziţie(o opoziţie neştiută, desigur, cum ziceam…dar întreţinută de chipul acelei persoane şi de comportamentul de moment, care “mima” bucuria revederii)
În timp ce fericirea poate fi contestată (vezi “eşti fericită? văd că porţi inel…”) stingând nădejdea, năzuinţa către propria fericire(de-a avea fiinţa iubită alături, dar cu verigheta primită din alta parte), bucuria stă bine-mersi, neaducându-i-se imputări, iar dacă da, fără însemnătate sau “depuneri” pe inimă. Asftel că în timp ce bucuria e vizibilă” vai, ce bucuro(a)s/ă eşti!”, fericirea poate trece drept un sentiment invizibil. “Cred că eşti fericit/ă, nu?”
În timp ce fericirea poate clădi “statui”, bucuria poate clădi drumul până la…respectiv, alegerea amestecului care poate face ca “statuia” să rămână în picioare precum şi locaţia.
Rezultatul obţinut (“monumental”) ar putea conduce întru neferirea unora(niciodată întristare) fiindcă se-aşteptau ca ei să fie muză şi bucuria altora(niciodată fericire) că au servit drept muză.
Astfel că eu nu le-aş despărţi ca şi sentimente, ele merg mână-n mână, întregind alte sentimente, aflate în continuarea lor, ori înainte de ele. Aş mai adăugă că fericirea, ca şi bucuria, şi ca şi orice alt sentiment sunt cuvinte, recunoscute instinctiv şi definite tot la fel, fiindcă nu există siguranţă deplină în om.
Pfff…credeam că nu mai termin…merg si la Tiberiu, căci am ochit acelaşi subiect, şi culmea, nu sunt sigură că instinctul nu-mi va dicta altceva.
)
voiam să zic “nefericire” nu “neferire”…:)
almanahe, te-am citit de câteva ori. recunosc, te aşteptam. în multe din cele scrise de tine mă regăsesc.
atata timp cat plasam sursa fericirii inafara noastra, vom juca rolul de victima si nu vom progresa. trebuie sa ne asumam responsabilitatea propriei vieti.fericirea sta ascunsa in atitudinea noastra. cine suntem cu adevarat? nu cumva nu ne lipseste nimic? nu cumva avem tot ce ne trebuie ca sa fim fericiti?fericirea este o stare de spirit, este in interiorul nostru, o optiune pe care o facem in fiecare zi. aleg sa fiu fericit, sau aleg sa-mi plang de mila. succesul, inspiratia, pacea, dragostea, creativitatea, intelepciunea, fericirea, Dumnezeu si toate lucrurile minunate sunt in noi insine, raiul si iadul, nu in alta parte, sunt toate chiar in interiorul nostru.
da, rokssana, fericirea este lăuntrică. de aceea nu este atinsă de material. dar se cnfund adesea cu bucuria şi nu e bine, deloc nu e bine, zic eu.
am citit si ieri si azi… si ce-au scris si altii… credca mai usor este de definit nefericirea… cu siguranta.
…
fericirea e o stare atat de complexa si totodata simpla si linistita,..
am sa punctez doar cateva momente; fericirea nu e neaparat continua poate incape si in cateva clipe, dar cu un impact si o intensitate capabila sa-ti mangaie sufletul pentru mult timp inainte,..
si da, pentru fiecare fericirea are un alt contur… mi s-a spus odata “in locul tau eu m-as simti fericita” referire se facea la modul de viata relativ linistit si asigurat… hm…
ma gandesc ca un ascet tibetan sau un simplu om are mai multe sanse sa simta, sa traiasca acea stare de fericire continua… prea multa minte strica, spunea un clasic
tot scriu si nustiu daca o sa reusesc sa spun ceva.. ceva din felul cum percep eu fericirea… as lua cate ceva de la fiecare…
iar bucuria… ar fi o componenta a fericirii, dar care se poate consuma /si/ de sinestatator…
in general, discutiile pe acesta tema pot continua la nesfarsit…
mi-a palcut cum a zis @lotusul ” E pur si simplu o stare de liniste interioara, de echilibru, de impacare, de acceptare, de bucurie si mult zambet.” si o stare de desprindere de pamant, de zbor, de vis… as mai adauga eu…
deci avea dreptate iezuitul, până la urmă, nu?
Fericita sau doar bucuroasa… imi place sa traiesc orice stare de bine! Nu-mi pasa cum se numeste, imi pasa cum o traiesc. Poti fi fericit, cred eu, doar daca ai vazut un fluture frumos taindu-ti calea, si doar bucuros- dupa ce ai castigat 3 milioane de euro la Loterie. Depinde ce astepti de la viata, fiecare isi defineste fericirea intr-un mod propriu, pentru ca nu-i obligatoriu ca ce te face pe tine fericit, sa ma faca si pe mine. Si invers! Oamenii au asteptari diferite, chiar si filozofii care au dat definitii atat de frumoase fericirii!
Pupici de-aici, psi mic!
îmbrăţişări şi de la mine, gabi! desigur că fiecare percepe fericirea şi bucuria diferit, nici nu mă gândesc a fi altfel.. dar e interesant, sau a fost interesant să aduc această temă aici, cumva matematizată, şi să vă citesc comentariile, cele din care am înţeles că diferiţi fiind, suntem totuşi asemenea.
Mi-a placut tot, dar mi-a retinut atentia ultimul citat.
Sfântul Augustin avea si el o definitie pentru fericire: “Fericirea e să ştii să îţi doreşti ceea ce ai deja.”
superbă, absolut superbă definiţia, cammely. nu o ştiam şi îţi mulţumesc mult pentru ea.
cata matematica e aici:
(bucurie) b x b + t (timp) = f (fericire!)
astfel ca f = t care tinde spre infinit..
proba:
)
(infinit) i : f = multiplul bucuriei catelului care ma latra prin geam – ca pana la nivelul ala a ajuns zapada!
facem si proba?
interesantă matematica ta, strong!
scuze – am uitat sa sterg ultimul rand ”facem si proba”