şotron

desenând idei, aşa mă ştiu toţi cei care trec prin port. ei duc spre corăbii, pe sub soarele galben, catarge noi, în vreme ce eu ţin ochii închişi. îi “văd” prin întreaga-mi fiinţă, cu trupurile lor arse şi arcuite, mirosind a libertate şi a sare, nepăsători şi veseli.

ei trec, eu ţin ochii închişi. miroase a frânghii de nisip în jur şi a alge pe care le aud pe ape, respirând, încolăcindu-se ca nişte şerpi tăcuţi, pe gleznele care ating apa.

deşi mă cunosc, ei nu mă bagă în seamă niciodată, prea ocupaţi fiind cu plecările lor, cele care îi fac cumva grăbiţi, fremătători, privind absent la ceea ce lasă în urmă, pe bucata aceea de asfalt unde abia târziu, pe când în tabloul clipei cerul şi marea îşi varsă albastrul în acelaşi punct, neîntreruptă şi nestingherită curgere, se adună ca o zbatere de peşte, grupul femeilor lăsate în urmă, cele care au stat până atunci în umbra caselor ce mai miros a iubire pe fugă şi  a căni de bere uitate pe masă.

femeile au toate mâna spaimei la gură şi ochii tiviţi de dorul lacrimă, pe care îl şterg ruşinate cu un colţ de batistă şi mai au, parcă cusuţi de fuste, prunci prea mici ca să înţeleagă nevoile celor plecaţi, tristeţile celor rămaşi.

aproape în fiecare zi pleacă câte o corabie cu catargele ei noi. aproape în fiecare zi râsul unui bărbat se stinge în plânsul unei femei. dincolo de mine, cu ochii legaţi, o fetiţă îşi prinde cu mâinile ei mici umbrele cozilor împletite pe spate. o privesc în vreme ce îmi strâng desenele zilei şi le las să alunece pe ape. câţiva nori se întind leneş pe cer. femeile îşi strâng fustele şi copiii din ele şi se risipesc fără cuvinte. curând va mirosi a mâncare pe străzile de piatră. nu mai e nimic de făcut, nimic de plâns.

fetiţa îşi prinde mâna ei mică de a mea şi eu zâmbesc:

- poate că mâine, libertate!

- mâine- şopteşte şi fetiţa. pe umerii ei orbi, aripile se desfac tăcute. noaptea sau furtuna ne împinge înainte, spre adăpostul de unde ne vom întoarce iar, ca în fiecare zi. în urma noastră ideile se sting în ape. suntem două năluci privind viaţa, acest şotron desenat pe asfalt sau pe ape.

pe aceeaşi temă, şotron, vă invit să citiţi şi la: tibi, blueriver, redsky, cita, scorpio, vânt de toamnă, virusache, almanahe, dagatha, dictatura justiţiei, cioburi de chihlimbar, rokssana

64 Comments

  • Pingback: Şotron « Tiberiuorasanu's Blog

  • January 23, 2012 - 12:24 am | Permalink

    iartă-mă psi, dar nu!

    nu pot crede că

    “femeile au toate mâna spaimei la gură şi ochii tiviţi de dorul lacrimă, pe care îl şterg ruşinate cu un colţ de batistă şi mai au, parcă cusuţi de fuste, prunci prea mici ca să înţeleagă nevoile celor plecaţi, tristeţile celor rămaşi.”

    cred cu tărie că

    “fetiţa îşi prinde mâna ei mică de a mea şi eu zâmbesc:”

    zîmbesc, deci exist. cum altcumva?

    • January 23, 2012 - 12:08 pm | Permalink

      Eu aici sunt de acord cu Tibi, parcă mi-ar fi citit gândul

    • psi
      January 23, 2012 - 2:10 pm | Permalink

      hmm, tibi! oare nu ştii că zâmbetul cel mai frumos ascunde cele mai mari lacrimi?

      • January 23, 2012 - 3:38 pm | Permalink

        psi
        există pe lume ceva mai pur decît lacrima?

        • psi
          January 23, 2012 - 3:40 pm | Permalink

          da, tibi, există! zâmbetul unui copil!

          • January 23, 2012 - 4:12 pm | Permalink

            psi
            atunci, reiau citatul:
            “zîmbesc, deci exist. cum altcumva?” :)

          • psi
            January 23, 2012 - 4:31 pm | Permalink

            ştii că eram sigură că asta vei spune, tibi? :D

  • January 23, 2012 - 12:57 am | Permalink

    si dupa voi altii vor sta pe acelasi loc , caci, supuse trecerii pe lume toate sunt. nimic nu este al nostru, ci toate ni se scurg din mana …noapte faina.

    • psi
      January 23, 2012 - 2:11 pm | Permalink

      geanina, tot ce este supus timpului e adună şi e risipeşte în egală măsură. :) da, mâine vor fi alţii, dar gesturile sunt aceleaşi.

  • January 23, 2012 - 3:35 am | Permalink

    superb…

  • January 23, 2012 - 7:42 am | Permalink

    m-ai lasat fara cuvinte…

  • January 23, 2012 - 9:23 am | Permalink

    Buna dimineata, pisic si ..miauuu! Ce sa mai..Apa , pescari, odgoane, plecari ,pescuit..Raiu lumilor… :) )
    http://labulivar.wordpress.com/2012/01/23/sotron/

    • psi
      January 23, 2012 - 2:16 pm | Permalink

      este virusache? un tablou extrem de familiar ţie ;) dar lasă, curând vine sezouuu :D

  • Pingback: Şotron « Almanahe's Weblog

  • January 23, 2012 - 10:26 am | Permalink

    ahhhhhhhh, ce tristttttttttt!!! si e si luniiiiiiiiii!!! te-as certa, pentru nota de lacrimi ce mi-o simt in suflet, dar scrii atat de frumos, ca faci ca tristetea sa fie placuta uneori. iti daruiesc multe zambete!

    • psi
      January 23, 2012 - 2:16 pm | Permalink

      redsky, zâmbet mare de la mine. şi mă iartă, dar aşa s-au vrut scrise cuvintele. :)

  • Pingback: Sotron… | Redsky2010's Blog

  • January 23, 2012 - 11:05 am | Permalink

    fascinant! revin pe seara. sunt in mare graba! :)

    • psi
      January 23, 2012 - 2:18 pm | Permalink

      te aştept, cita! :) când vrei, când poţi…

  • January 23, 2012 - 11:55 am | Permalink

    Plecarile astea sunt treaba de om mare. Ma tot stradui sa cresc si sa le accept ca fiind un dat firesc. Asa e intotdeauna, oamenii vin si pleaca. Si unii raman o vreme, o zi, un an, o viata.
    P.S.
    Psi frumos, eu zic ca cei ocupati cu plecarile lor te baga in seama. Atat doar ca au treaba lor, au alegerile lor de facut. Raman in urma tristetile. A dor sufocant, a dor de reintalnire, a dor de toate felurile.
    Cand am astfel de doruri, ma apuc si sar sotronul. Un, doi, trei, o pietricica aruncata, o dorinta pusa si mai stii ? Poate chiar se implineste si atunci dorul nu mai e asa sfasietor.
    :)

    • psi
      January 23, 2012 - 2:23 pm | Permalink

      lotusica, trebuie să învăţ şi eu să sar şotronul. nu ştiu de ce, nu mi-a plăcut nicidată, nici chiar în copilăria cu codiţe! dar promit să învăţ.

  • January 23, 2012 - 12:00 pm | Permalink

    Li se zicea “zilele marinarului”.
    Zile fără un ochi de lumină.
    Nopţile erau trecute….îmbătrâneau sub spot.
    Oameni-valize, cu cravatele scoase pe jumătate din valize, cu nod. În gât.
    Plecau. Capul. Demn.
    Libertatea?
    Aproape telegrafică. Ca şi comentariul…

    • psi
      January 23, 2012 - 2:22 pm | Permalink

      şi uite aşa îmi laşi tu, mie, tăcerea suspendată de catargele cele noi. ce să mai spun, almanahe? :)

      • January 23, 2012 - 6:31 pm | Permalink

        Au, nu de aceea-s tăcerile lăsate, ca să se pună împotriva (cu)vântului? :)

        • psi
          January 23, 2012 - 8:04 pm | Permalink

          uneori împotriva vântului, îs bune tăcerile, almanahe. uneori… dar cuvântul, eu îl gândesc scris, dăltuit şi numai vorba călătoare..

  • January 23, 2012 - 1:03 pm | Permalink

    faci ce faci si mai pui cite un clip care nu se poate vedea in Germania … :)

    • psi
      January 23, 2012 - 2:21 pm | Permalink

      rata, este vorba de celebra piesă alone, cântată prin anii 80 de ann wilson şi heart.sigur ţi-o aminteşti. o cântase î variantă românească şi dida drăgan.

  • January 23, 2012 - 2:22 pm | Permalink

    Frumos articol imi place mult abordarea. Felicitari autorului acestui articol.

    • psi
      January 23, 2012 - 2:24 pm | Permalink

      autorul îţi mulţumeşte. :)

  • Lora
    January 23, 2012 - 3:17 pm | Permalink

    “femeile au toate mâna spaimei la gură şi ochii tiviţi de dorul lacrimă, pe care îl şterg ruşinate cu un colţ de batistă şi mai au, parcă cusuţi de fuste, prunci prea mici ca să înţeleagă nevoile celor plecaţi, tristeţile celor rămaşi.”
    Stii tu ce stii… Cuvintele tale de azi sunt bune conducatoare al modului de viata frecvent intalnit pe insule. Si eu stiu, dar sa spunem ca la mine e experienta.
    Si ti-am mai spus ca iubesc oamenii care imi sunt confirmare. Pesemne ca iti place sa ma repet :)

    • psi
      January 23, 2012 - 3:34 pm | Permalink

      iar eu repet ceea ce am spus mereu: că însemni mult pentru mine! şi că da, exact asta am vrut să spun, exact cum ştii, simţi. şi nu mă mir.

  • Lora
    January 23, 2012 - 3:19 pm | Permalink
    • psi
      January 23, 2012 - 3:32 pm | Permalink

      mulţumesc mult de tot. şi tu ştii ceva, ceva, agapi… :oops:

  • January 23, 2012 - 3:52 pm | Permalink

    Da, astea da cuvinte… te fac sa te gandesti la ele…

  • January 23, 2012 - 4:14 pm | Permalink

    n-am mai fost in port, sa urmaresc sosirile si plecarile oamenilor, de vreo 2 ani… mi-e dor de serile de vara, de oamenii cu care imi petreceam vremea pe-o banca in port, privind turistii staini, majoritatea batrani, iesiti pe puntea vreunui vas de coaziera ancorat pentru cateva ore sub nasul nostru… asta privind lucrurile frumoase ale plecarilor, dar exista si partea trista, in care motivul pentru care un astfel de vas ancora in port, era sa ia cu el parinti de langa copii, parinti care urmau sa stea plecati pe mari, luni de zile, pentru a castiga un ban sa-si creasca copiii… despre asta vreau sa scriu de multa vreme… am cateva povesti de viata ale unor elevi de-ai mei, de care mi se rupe sufletul :(

    • psi
      January 23, 2012 - 4:32 pm | Permalink

      ar trebui să scrii acele poveşti, blue. ar trebui să le spui, să le ştim…

      • January 24, 2012 - 12:38 am | Permalink

        psi, intr-o zi o sa scriu despre asta… am vrut sa scriu saptamana trecuta, in prima zi de scoala, dupa vacanta de iarna… acum ma nu prea am timp, sunt foarte prinsa cu serviciul, planificari, munca in doua ture… dar o sa scriu

  • January 23, 2012 - 4:33 pm | Permalink

    desenând idei, aşa mă ştiu toţi cei care trec prin port. ei duc spre corăbii, pe sub soarele galben, catarge noi, în vreme ce eu ţin ochii închişi degeaba, fiindcă tot atât de închiși ar fi fost și deschiși. îi “văd” prin întreaga-mi fiinţă, cu trupurile lor arse şi arcuite, chiar dacă bucătarii și piticii sunt departe de a fi așa, mirosind a libertate şi a sare, nepăsători şi veseli, cu mușii acostând la Marsilia cap de rând.

    ei trec, eu ţin ochii închişi. miroase a frânghii de nisip în jur şi a alge pe care le aud pe ape, respirând, încolăcindu-se ca nişte şerpi tăcuţi, pe gleznele scrantite care ating apa și merg pe apă cu ancora atârnată de omoplați, oameni care se întrec cu scorbutul și bolile sărate ale mării, care numără ceasurile cu căinele rănit, scheunând mereu la aceeași oră a amiezii. mici moise egipteni, dar modelați cu imaginație scandinavă, îmi umblă prin visul de sare, pe cer tocmai se păruiesc zeii într-o furtună mirosind a lămâie și chiparos.

    • psi
      January 23, 2012 - 8:03 pm | Permalink

      eo, nu poezie astăzi? :) te recunosc în fiecare cuvânt ascuns printre cuvintele scrise de mine. nu, nu ale mele…

  • January 23, 2012 - 4:35 pm | Permalink

    Lora, pe unde te-ai mai furisat? :)

  • Lora
    January 23, 2012 - 5:40 pm | Permalink

    EO agapi, tot pe-aici, prin preajma. Bantui bantuita.

  • Pingback: colţul cu classic rock – 10 « Colţu' cu muzică

  • Pingback: Șotron « BLOG D'AGATHA

  • January 23, 2012 - 10:04 pm | Permalink

    „aproape în fiecare zi pleacă câte o corabie cu catargele ei noi. aproape în fiecare zi râsul unui bărbat se stinge în plânsul unei femei. dincolo de mine, cu ochii legaţi, o fetiţă îşi prinde cu mâinile ei mici umbrele cozilor împletite pe spate. o privesc în vreme ce îmi strâng desenele zilei şi le las să alunece pe ape. câţiva nori se întind leneş pe cer. femeile îşi strâng fustele şi copiii din ele şi se risipesc fără cuvinte. curând va mirosi a mâncare pe străzile de piatră. nu mai e nimic de făcut, nimic de plâns”.
    - pasajul ăsta mi s-a lipit de suflet! L-am recitit de câteva ori și m-am pierdut în esența lucrurilor.
    Cum apare câte o corabie în viețile noastre, cum ne bucură, ne umple de speranțe și, în cele din urmă, dispare în zare, lăsându-ne ochii în lacrimi. Dar da, la un moment dat, nu mai este „nimic de făcut, nimic de plâns”, așa că …
    îmi ridic genunchii, îmi strâng fustele . Doa copilul din mine se încăpățânează să rămână pe țărm urmărind undele unde, odată, se legăna o corabie…

    • psi
      January 23, 2012 - 10:18 pm | Permalink

      dagatha, am rămas citind comentariul tău şi apoi… pereţii. nimic nu ma este de făcut, nimic de plâns. dar într-o zi poate că marile corăbii se vor întoarce. sau nu, vom inventa altele. este viaţa cu şotronul ei…plăci de ape şi de asfalt…

  • January 23, 2012 - 10:17 pm | Permalink

    Gesturi tandre care ating sufletele , iar scurgerea timpului nu ne mai afecteaza. Azi noi , maine altii…

    • psi
      January 23, 2012 - 10:21 pm | Permalink

      cammely, ba eu cred că da, timpul ne afectează. dar nu vrem să recunoaştem… dar, aşa cum spui, azi noi, mâine alţii…

  • January 23, 2012 - 11:34 pm | Permalink

    Draga Psi, ai scris un text asa de frumos, asa de plin… ar trebui analizat!
    pe langa toate mai este si o tandrete usor nostalgica dar si copilaroasa, si nu in ultimul rand, o senzualitate naturala… superb.
    Am citit de trei ori: azinoapte, dimineata si acum! as putea sa te conspectez rand cu rand!
    Azi am avut o zi grea si o sa mai am inca… deaceea sunt pe fuga cu comentariile.
    Multumesc si pt mesajul postat la Tibi.
    Dumnezeu sa te ajute pe tine sa faci ceva cu frumusetile astea…
    Cat despre mine… inca adun povesti si asta gratie Clubului :)
    Multumesc!

    • psi
      January 23, 2012 - 11:39 pm | Permalink

      dragă cita, recunosc, este una dintre poveştile care odată scrise, mi s-a lipit de suflet când am realizat ceea ce am scris. promit, va fi în carte şi ea, alături de mutle alte bucăţi pe care le-am aşezat aici şi nu numai. îţi mulţumesc mult de tot, pentru fiecare gând, trecere… înseamnă mult pentru mine.
      şi repet ceea ce am spus şi la tibi: dacă te pot ajuta, oricând, dar poveştile tale trebuiesc spuse, încrustate pe hârtie. pentru tine şi pentru cei care încă nu te cunosc. o spun cu convingere şi cu sinceritate.

  • Pingback: Şotron [întârziat] | Cioburi de chihlimbar

  • January 24, 2012 - 8:44 am | Permalink

    CITIT – PLĂCUT!!!

  • January 24, 2012 - 5:58 pm | Permalink

    “pe umerii ei orbi, aripile se desfac tăcute”…si poate maine…libertate :)

    frumos…place tare…dar tu stii deja …

    • psi
      January 24, 2012 - 6:54 pm | Permalink

      săru-măna, rokssana. aş minţi să nu spun că am scris cu mult drag pe blog ceea ce se înşirase într-o dimineaţă cu cerneală. :oops:

  • Pingback: sotron « Rokssana's Blog

  • January 24, 2012 - 10:55 pm | Permalink

    In seara asta, am citit cateva capodopere dedicate sotronului. E bine sa lipsesti, cateodata, din amfiteatru, ecoul suna mai bine decat vocea care il nascoceste! :)

    • psi
      January 24, 2012 - 10:57 pm | Permalink

      :) să fii bine, gabi. ştiu eu că absenţa ta a avut rost bun şi bucurie mare. poveştile noastre le vei găsi tu, ştiu eu. dar sunt de acord: şotronul a născut ceva poveşti frumoase care mi-au plăcut şi mie mult.

  • Leave a Reply

    Your email address will not be published. Required fields are marked *

    *

    You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

    Follow

    Get every new post on this blog delivered to your Inbox.

    Join other followers: