despre oameni şi poveştile lor

vindecătoarea

pun palmele pe o plită încinsă şi jarul lor o stinge ca pe o piatră ascunsă de soare.

pun aripile pe glastra ferestrei şi flori de gheaţă se ridică pe sticlă, răsucite în cântec.

pun inima mea peste a ta şi acelaşi ceas le prinde pe amândouă, bătaie cu bătaie.

eu ştiu să vindec. de aceea am cel mai des ochii legaţi şi mâinile însângerate. de aceea mă dor şi drumurile şi plânsul apei în căldare. de aceea îmi pun nerostirea la tâmplă.

nu ştiu însă să construiesc poduri sau lampioane de hârtie, nu ştiu să ţin nisipul captiv în clepsidră ori să cultiv cu mâinile mele vrejuri de fasole care să se înalţe magic, până la cer şi mai sus. rostul mâinii care nu atinge până la prăselele simţirii îmi este străin.

m-am angajat într-o zi ca vânzătoare. stăteam în spatele tejghelei şi auzeam gândurile oamenilor lovindu-se unele de celelalte ca nişte bile. gânduri calde sau străine, încleştate de spaimă ori line precum un cântec suav se risipeau în jurul meu, se materializau.

– ce culoare doriţi să fie: verde sau albastră?

– verde… – răspuns la întâmplare, privire alunecată într-o parte.

amar râdeam în sinea mea, pentru că nu există de fapt făină verde. şi totuşi eu o vindeam. se făcea coadă în spatele tejghelei, ore în şir repetam aceeaşi întrebare, aceleaşi gesturi, reprimându-mi nevoia de a atinge chipurile triste, străine, absente, mâinile obosite întinzând aceiaşi bani puţini, niciodată de-ajuns.

într-o zi am plecat. bolnavă de un frig la inimă, aveam nevoie să mă vindec şi mi-am aşezat mâinile pe ochi. mâinile mele ardeau, ochii răspundeau cu arsură. prea mult timp trecuse ori prea multă iluzie-făină vândusem. când m-am întors din pustia vindecării, tu nu mai erai, altcineva te vindecase de mine.

pun palmele sângerând pe o piatră. piatra se înroşeşte pulsând. inimă.

de dor cine te vindecă?

Facebooktwittergoogle_plusreddit