luminează-mi!

zăpadă nouă s-a aşternut în fereastră, haină albă şi curată pentru fiecare copac şi odată cu ea, o linişte mare troienind. alb luminând noaptea, liniştea veghind aşteptarea şi pe la porţi, ca un fir nevăzut, trece ea, colinda, dusă de mii de ani ca o vestire a Darului, din glas în glas şi din suflet în suflet.

eu privesc pe fereastră ca şi cum în tot anul am aşteptat fără să ştiu, răsăritul stelei celei mari, ca şi cum de o viaţă întreagă aştept.

luminează-mi Doamne casa şi sufletul! – parcă îmi vine să strig şi în casa împodobită totul este cufundat în somn, fiecare carte şi fiecare glob visează.

aceasta este ora cea mai dragă mie şi nimic nu o tulbură, nimic nu o atinge. în miros de brad şi în roşu de linişte, El se va mai naşte încă o dată şi noi îl vom răstigni încă o dată, prea grăbiţi, prea atinşi de material, prea legaţi de nevoi mărunte.

peste dar vom pune darurile noastre mici, cele poleite, ca un semn de preţuire în care nu mai credem şi colinda o vom asculta din spatele uşilor închise, nemaiîmpărţind colacul şi vinul, Trupul şi Sângele.

luminează-mi, Doamne, calea!

acesta este darul meu… pentru tine. zâmbeşti în zorii zilei? mulţumesc.