despre oameni şi poveştile lor

te iartă suflete, dacă poţi

se privea uneori pe suprafaţa argintată a oglinzii stinghere, cea de deasupra chiuvetei vechi, prin care se ghiceau câteva dungi, urme ale timpului. se privea nu cu cochetărie, de prea multă vreme sensul acestui cuvânt îi era străin, căuta mai degrabă în reflexia aceea un semn, o fisură în piatra care îi acoperise şi chipul şi sufletul. dar de acolo îi răspundea mereu un alt om, pe care nu îl ştia, nu îl recunoştea şi se retrăgea atunci speriată, atinsă de frig.

curând avea să iasă din nou în lume, ştia prea bine şi se temea, toate semnele îi arătau asta şi, mai cu seamă, chipul acesta îmbătrânit şi uscat i-o spunea, chipul pe care se vedeau anii deloc uşori, viaţa ei, cea pe care nu şi-o imaginase astfel niciodată.

nici în oglindă şi nici în suflet nu se mai zărea tânăra care fusese odată, era doar un chip fără chip, ochi uscaţi, în apele cărora nu se mai aprindeau scântei nici de iubire şi nici de ură.

în noapte, ca totdeauna, el îi apăruse iarăşi în vis, acelaşi vis pe care îl purta ca pe o cruce, imagini cu el, de parcă ar fi fost viu şi cald, imagini care se schimbau apoi, devenind tot mai tulburătoare, coborând furioase peste ea, lovind-o cu putere, rănind-o şi dezlegând celelalte răni, mai vechi.

nimic nu o ajutase să alunge himera, nici rugile fierbinţi şi nici orele lungi de terapie. sufletul îi era plin de otravă, mintea îi era atinsă de o nebunie conştientă, agoniza trăind sau trăia agonizând, murind câte puţin în noapte şi pietrificându-se peste zi, izolându-se şi renunţând cel mai adesea să lupte. lama cuţitului, cel pe care chiar ea îl ridicase de atâtea ori, în sufletul ei se înfipsese şi ştia că nu, nu se eliberase pe sine atunci, nu se salvase ci intrase mai adânc în iad. el murise, dar cea care rătăcea pe jumătate vie şi pe jumătate îngropată, ea era.

poate că oamenii o iertaseră. ispăşise în faţa lor, se lăsase despuiată de orice gând şi orice emoţie, acceptase pedeapsa lor şi se mărturisise iar şi iar, le arătase toate suferinţele pe care le ascunsese în spatele unui zâmbet, toate torturile, dar nu ca să se apere, nu ca să dea un alt înţeles faptelor pe care nu le putea şterge. pentru toate acestea nu exista justificare ci numai pedeapsă, o pedeapsă la capătul căreia ajunsese acum, cel puţin aşa spuneau tot ei, oamenii. ea ştia însă că nu. fusese numai o etapă şi mai avea încă mult de plătit, până la capătul vieţii, până când ghemul zilelor avea să se deşire complet, definitiv.

în spatele oglinzii acelaşi chip ştiut, al singurului om care o aştepta, căruia îi păsa şi înţelegea chinul ei. o aştepta să se ierte pe sine.

– nu pot!- şopti ea- nu pot! şi oglinda se sparse în cioburi mărunte, ca o gheaţă, intrându-i în piele, în ochi.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

42 thoughts on “te iartă suflete, dacă poţi

  1. Greşelile pe care nu poţi să ţi le ierţi sunt cele mai devastatoare. E greu să te priveşti în oglindă când te laşi convins că urâţenia este adevărata ta frumuseţe. Urâţenia păcatului nu poate fi frumuseţe. Cum să-ţi speli sufletul? Cum să-ţi sfinţeşti viaţa?Cum…? şi încă sunt multe semne de întebare la care nu găseşti răspuns dacă rătăceşti pe jumătate vie şi pe jumătate îngropată, iar interioritatea ta nu mai răspunde la nici un stimul.
    Tristă poveste.

  2. eu oglinzile le aburesc, fiindcă ce ştiu despre mine nu e-n ochii mei, nu e nici în porii de pe nas, nici în pomeţi şi nici în buzele pe care mi le înroşesc frângând frânturi de gând sau reacţii înainte de gând; eu îmi accept firea, nu mi-o iert. ba, şi pe-a altora. dar între iertare şi va urma(?)nu-i decât un podeţ şubred cu nume sonor: creierul limbic.el poate să rămână-n legănat uşor, îi mai cade şi câte-o scândură şubredă iar tu, tot ce poţi să faci, fiindcă aşa-s momentele, capricioase şi nu se lasă bătute în cuie, e să-l traversezi sperând la înlocuirea lui definitivă când o să poţi să pargi şampania de el…dar până atunci nu ştii când pică. dar dacă procedăm cu prudenţă…

  3. Of Psi…
    Grea povara asta a neiertarii de sine. Grea de tot.
    Si nici macar nu stiu de ce.
    Insa…
    Daca n-as fi facut la randu-mi acest exercitiu, n-as fi aflat ca e totusi posibil. Cumva.
    Ai scris rascolitor.

  4. iertarea de sine, iti permite tie personal sa traiesti adevaratul tau parfum interior.
    pacatele nu se nasc singure … Dumnezeu nu a creat pacatul pe pamant… dar nici Adam nu a fost un Sfant …

  5. pai nu se numeste oare pacat,faptul ca Adam a preferat sa doarma cu burta la Soare in timp ce Eva nu mai stia ce pofte are si s-a ratacit fix la copacul interzis?! …
    si asta nu tine de judecata,tine de faptul in sine…

    psi ai o privire sanatoasa happy adica verde,bio happy

  6. sta doar in puterea noastra sa spunem “e destul! am ispasit suficient!” sau sa ne mazilim o viata. insa daca tot am primit un cadou, de ce sa-l risipim?

  7. Cu adevarat, cel mai greu e sa te ierti. Uneori nici nu stii ca asta e motivul risipirii de sine! E mai greu decat daca ai avea dusmani!
    Interesanta povestea ta adevarata! Destine chinuite!

  8. cammely, în povestea la care fac referire în text şi care pe mine m-a cutremurat, este vorba despre o tânără al cărei strălucit viitor se schimbă într-o clipă, printr-o crimă pe care poate că circumstanţe atenuante o justifică, dar pentru care ea nu se poate ierta. 85 de lovituri de cuţit au rupt o viaţă, au ucis un om…
    eu am văzut chinul lăuntric povestit de tânăra aceasta aflată acum în pragul nebuniei şi m-am cutremurat. sad

  9. lotusica, ceea ce m-a inspirat a fost cutremurător, la marginea posibilului… sad cuvintele nu au făcut decât să inventeze, să înşiruie, să imagineze o clipă…

  10. şi dacă nu poţi să îţi acorzi această iertare, anca? dacă e prea greu, prea mult, prea… păcatul este ceea ce o normă, o dogmă, o lege stabileşte ca fiind greşit. dar atunci când greşeşti încercând să te salvezi pe tine, când vrei să te scapi pe tine şi de fapt te afunzi şi mai tare, mai este păcat? al cui?

  11. redsky, când este vorba de iertarea de sine eu cred că este greu de spus când şi dacă o putem face. mai ales când este vorba, aşa cum am spus în răspunsurile către voi, de o situaţie limită, o crimă.

  12. da, cita, chinuite destine. am fost atât de tulburată când am aflat povestea şi la fel de tulburată când am încercat să o scriu… sad

  13. Of, portretul (lui Dorian Gray)! Νu prea ne este dat sa constientizam iertarea, poate tocmai pentru a nu recadea in aceeasi greseala. Odata ce amintirea e staruitoare, devine un fel de pazitor, de garda care ne opreste. Iertarea si uitarea nu prea merg mana in mana, dar chiar daca uitam, nu e cazul sa ne facem griji, cineva tot o sa-si aminteasca de calcatul nostru pe bec.

  14. să ştii că şi eu mă gândesc adesea la dorian gray… happy şi totuşi… spui că iertarea şi uitarea nu merg mână în mână. sigur nu?

  15. happy de ce să te iert? şi eu am spus, am recunoscut (în primul meu răspuns, adresat lui cammely) faptul că eu însămi m-am inspirat dintr-o cruntă realitate. te voi citi cu drag! şi mă bucur de participarea ta la joacă. îţi mulţumesc mult.

  16. De ce uitarea trebuie sa fie o conditie a iertarii, o garantie a iertarii? Uitare se poate asterne si peste vina, dupa cum uitare se poate asterne si in urma iertarii (iertare de sine sau iertare acordata altora). Ne amintim tot ce-am gresit altora? Nu cred. Inseamna ca uitarea s-a asternut peste niste fapte vinovate. E bine daca cineva ne atentioneaza ca e momentul potrivit sa ne cerem iertare. Putem fi iertati? Da. Dar mai intai trebuie sa cerem iertare. Cand ajungi sa ceri iertare, dovedesti prin asta ca iti recunosti greseala si ca esti hotarat sa nu o repeti. Si apoi, odata clarificata neintelegerea, iese din campul preocuparilor noastre si uitarea poate interveni mai usor. Uitarea nu prea e in puterea noastra, e involuntara si greu se poate controla, e un lux care nu se afla la indemana si discretia noastra, poate am fi tentati sa abuzam de ea in functie de ce si cat ne convine.
    Totusi, nu e curios ca cele mai frumoase trairi, simtiri, fapte se uita cel mai usor? De ce, oare? Cum s-ar spune, cele mai frumoase “amintiri” sunt cele pe care le-am uitat deja happy

  17. anca, se poate, într-o anume situaţie, dorind să te salvezi să fii nevoit să greşeşti mai mult. mă refer în speţă la tânăra a cărei poveste a inspirat acest post. dorind să se salveze de tortură.. a ajuns la crimă. nu, nu e martiriu.. e viaţă. uneori viaţa chiar îşi arată limitele unora dintre noi.

  18. trebuie sa cantareasca greu o crima in sufletul unui om. 85 de lovituri de cutit cand ajungea una singura? probabil sunt ca 85 de greutati pe care le va purta in spate de-acum incolo, indiferent daca va fi libera sau nu, va ramane captiva in propria greseala. de-abia poti sa-i ierti unui alt om asa ceva, d-apoi tie insuti?

  19. pisic,si daca inainte de a gresi,chiar ea insasi a fost ucisa de 85 de astfel de lovituri de cutite?! … ma intreb pana la urma cine este faptasul adevarat?! … si totusi are vre-o semnificatie?! … femeia nu va innebuni din neiertare de sine, murise inainte sa comita crima . Un lucru e sigur,daca va trebui sa ramana in viata se va salva!

  20. pisic, uneori e atat de greu sa fi inteles,uneorii unii nu vor sa inteleaga. si atunci merg mai departe si ma mustru pe mine oarecum”da’ ce …eu sunt nimeni?!” eu ma inteleg si imi ajunge.acum imi ajunge.

    si inainte sa parafrazez un spirit deschis,autentic… iti multumesc ca m-ai primit in casuta ta calda; mi-a fost bine si cald si frumos si zambet si lacrima. la multe scrieri si de acum inainte,la fel de profunde!

    “Fete frumoase imbatranite prematur, lesinate dupa posete, farduri, pantofi si haine- unde e domnule o Ecaterina Teodoroiu sa puna mana pe arme si sa se arunce ca o leoaica in lupta strigand “Inainte, baieti, sunteti cu mine!”.-din marturisirea Alexandrei Svet.

    …si asa cum stiu ca Romania nu este tare care pare a fi,tot asa inclin sa cred ca personajul tau e mai mult decat pare si ca se va salva happy

  21. să ştii că şi eu m-am întrebat dacă toate acele lucruri care au precedat crima nu sunt de fapt lovituri pe care ea le-a primit, murind astfel cu mult înainte de a ucide. cazul în sine e extrem de complex şi aşa cum spui… mult prea adânc, anca.

  22. anca, păi de ce să nu te fi primit în căsuţa mea? mie îmi plac oamenii şi mă bucură să-i cunosc. eu sper că vei mai veni pe aici şi că vei găsi mereu câte ceva de citit, de criticat, de gândit. happy şi pentru toate acestea cea care mulţumeşte trebuie să fiu eu. aşa e drept.

  23. pai nu mi-am pus o astfel de intrebare,de ce sa nu ma fi primit… laughing … simteam doar sa multumesc pentru darurile tale,inainte de a-mi lua pasaportul cu privire la o alta destinatie(sper totusi sa nu fie cea finala laughing ).

    saru’mana pentru tot psi!
    ramai cu bine!

  24. Vezi tu, drga mea, se spune ca la Judecata de apoi chiar constiinta noastra ne va trada, pentru ca va fi treaza si noi insine nu ne vom simti demni de a fi fii ai Lui , iar Iadul poate fi asemeni starii de continua mustrare a propriei noastre constiinte, nu degeaba este asemuit focului vesnic, “focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si îngerilor lui ” (Matei 24, 45)
    Ma tot gandeam ca fatuca de care ai scris poate simte ca traieste iadul pe pamnt acum. Însa acum cat mai e in viata asta pamanteasca poate sa-si planga pacatul cu nadejdea in marea iubire si indurare a lui Dumnezeu, daca insa il exclude pe Dumnezeu si ramane ancorata doar in lucrurile temporare care tin de ceea ce e pamantesc/trecator, incluzand aici si toate faptele rele, desprinzandu-se de cele divine isi face rau prin liberul arbitru al voinţei. Sfîntul Augustin numeşte voinţa liberul arbitru, sinonimie perfectă doar în termen, dar nu e astfel şi în acţiune deoarece în timp ce păcatele sînt numai ale noastre, faptele bune sînt şi ale noastre şi ale lui Dumnezeu.
    Omul decade prin liber arbitru dar nu se poate şi ridica cu ajutorul liberului arbitru. Numai harul lui Dumnezeu poate transforma liberul arbitru, transformare ce duce întocmai la libertatea adevărată.
    Tot el spune că răul nu se poate naşte decît din liberul arbitru al voinţei. Voinţa e cea prin care se şi păcătuieşte, se şi făptuieşte binele.
    Drept nu se poate trăi decît dacă voinţa e ajutată, prin graţia lui Dumnezeu, să se elibereze de servitute, de vicii, de păcat.
    Acum ea ar trebui sa se concentreze pe ajutorul si iertarea lui Dumnezeu, precum spune Apostolul Pavel: “Sa se cerceteze omul pe sine însusi…” (I Cor. 11, 28) , prin Spovedanie, chiar daca ea simte ca nu se poate ierta pentru ca “Cele ce nu sunt cu putinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu” (Luc. XVIII, 27). Dumnezeu e atotputernic.
    Fara El doar se afunda mai adanc in pacat crezand ca poate sa mizeze doar pe iertarea de sine( care se poate sa nu o dobandeasca singura niciodata) , bine ar fi sa aiba un duhovnic care sa o indrume . Canonul pentru pacatele strigatoare la cer (care includ si uciderea) pot fi grele, să nu te împartasesti 5-10-20 de ani; să postesti, sa faci matanii; sa dai ceva de pomana; sa citesti Sfânta Scriptura; sa citesti anumite rugaciuni etc. Sfantul Isaac Sirul spune: ” Dar dupa dar, s-a dat de Dumnezeu oamenilor dupa Botez, Taina Pocaintei, ca pocainta este numita si a doua nastere ” ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 72 ), iar Ioan Scararul a zis : ” Mai mare decat Botezul, dupa Botez, este izvorul lacrimilor ” ( Cuvantul al 7-lea, Pentru plans, Filocalia, vol. IX ) .
    Ca sa concluzionez, ideea e că dacă prin liberul arbitru a decis sa ia viata unui om, jucand rolul lui Dumnezeu, iar acum constiinta ii arata limitele umane de suportabilitate a greselii. De aici mai departe nu se poate merge decât renuntand la acest rol caci nu te poti ierta singura, trebuie sa iti recunosti starea de pacatosenie si sa ceri ajutorul lui Dumnezeu ca sa te eliberezi. Poate greşesc, dar aşa văd eu lucrurile.
    Te pup si iti doresc somnic usor!

  25. draga mea, nu cred că greşeşti. am lăsat răspunsul meu mai pe seară tocmai pentru că am vrut să citesc în linişte tot ceea ce mi-ai scris. nu o cunosc pe tânăra respectivă, eu am aflat cazul din presă, dar sper că are un duhovnic aproape. la aceasta m-am gândit şi eu, că are nevoie de un îndrumător… şi mulţumesc mult de tot. te îmbrăţişez cu drag. happy

Comments are closed.