psi-words

"a fi sau a nu fi"- doar şase cuvinte sunt de-ajuns şi imaginea tânărului, a prinţului filozof al danemarcei ne apare în amintire, aşa cum deseori l-am văzut, întrupat în felurite moduri, mai aproape de astăzi ori mai atinse de patina vremii şi mă gândesc acum că dintre toate piesele de teatru ce ne-au rămas de la marele shakespeare, hamlet mi-a fost întotdeauna cea mai aproape de suflet.

să fie oare din cauza multor interpretări pe care le-am văzut de-a lungul timpului, ştiut fiind că rolul este multrâvnit? să fie oare tema răzbunării cu ezitările ei cea care mă atrage? să fie de vină faptul că, după atâţia ani, tema rămâne atât de actuală?

eu cred că însăşi personajul, extrem de complex, extrem de interpretat şi reinventat de marii actori este cel care mă atrage de fiecare dată cu nuanţele sale şi, deşi cred că îl cunosc, îl redescopăr de fiecare dată, la fiecare lectură sau reprezentaţie.

nu am să vă povestesc, nu am să vă reamintesc piesa pe care sunt sigură că o cunoaşteţi şi care vorbeşte despre un tânăr de sânge nobil ce trece prin drama pierderii propriilor sale repere. uciderea tatălui, pierderea purităţii iubirii materne, toate acele valori pe care, solide fiind, este ridicată lumea lui, par să fie retezate, distruse de aceeaşi mână şi răzbunarea este, devine parcă dintr-o dată, un act îndreptăţit, pe care orice privitor îl aprobă şi peste care trec, într-o alcătuire aparte şi profund autentică, umbrele fireşti ale ezitării.

ceea ce face ca hamlet să fie mai mult decât un personaj, ceea ce îl apropie de spectator este, cred eu, tocmai acest zbucium, această frământare a tânărului ce ezită între dreptul de a lua viața celui vinovat, așa cum sufletul neodihnit al tatăului o cere şi neputinţa de a ridica sabia, pentru că răzbunarea, oricât de dulce sau de justificată ar fi, nu este deloc ușoară.

ne plac poveștile în care, asemeni lui gerard butler în law abiding citizen, eroul își ticluiește și duce până la capăt planul de a face dreptate cu propriile mâini și propriile puteri. ne plac situațiile în care, loviți de câte o întâmplare mai neagră, ne construim singuri, în minte, drumul spre ceea ce numim dreptatea cuvenită. ne gândim uneori că lovitura se șterge numai cu lovitură și rana se stinge în rană, iar scenariile din mințile noastre ar putea concura cu succes cu multe din filmele americane pe care le tot apreciem.

și totuși, sunt sigură, oricât de înflăcărate ne-ar fi mințile și oricâte fantome ne-ar rătăci prin nopțile negre, de-ar fi să ridicăm sabia, asemeni lui hamlet am ezita de fiecare dată.

privind în trecutul meu, la întâmplări ce mi-au părut cândva nedrepte, eu știu chiar mai mult de atât. atunci când, de pildă, am simțit cum minciuna fără de rost și cu atât mai otrăvită mi-a fost picurată în suflet, rupând astfel o legătură ce o credeam indestructibilă, am ales să tac și să pierd, am ales să plec și să nu privesc în urmă ci în cealaltă parte și nici într-acolo cu ură sau milă, ci cu indiferență. am lăsat întotdeauna timpului rolul de vindecător și am știut mereu că undeva, în orice poveste, există și o fărâmă de bine.

îmi place hamlet pentru lupta sa lăuntrică, pentru felul în care rătăcește între datoria sa față de o lume pierdută și nevoia sa de repere noi, de regăsirea sinelui. enigmatic, impulsiv, ezitant și deopotrivă decis, îmi place hamlet cel care în ciuda dovezilor, în ciuda tuturor momentelor prielnice, nu va ridica sabia împotriva unchiului său. răzbunarea? ce este de fapt? ce o îndreptățește și ce o acuză?

cele douăsprezece le-au mai folosit şi: abisuri, sara, grig, tibi, scorpio, valentina, cristian, cita, dictatura jurtiţiei