despre oameni şi poveştile lor

ochi de copil

mi s-a întâmplat aseară, pe când ieşeam dintr-un magazin, să mi se intersecteze privirea obosită, preţ de câteva clipe, cu cea a unui copil şi aproape că mi-au dat lacrimile.

băieţelul purta haine modeste ce îi învăluiau trupul micuţ, apărându-l palid de frigul serii şi avea o căciuliţă bej, aproape albită de atâta spălat, o căciuliţă cu un soi de cozoroc nereuşit şi micuţ ce îi încadra chipul şi a cărei culoare incertă îl făcea parcă şi mai palid. un chip de pui în miezul căruia ochii, cărbuni stinşi, erau adânciţi de tristeţe, copleşitoarea tristeţe a celui care ştie că nu are, că foamea lui nu poate fi stinsă, că dorinţele nu au loc în lumea lui.

alerga cu paşii lui micuţi, să tot fi avut vreo cinci sau şase ani, în urma tatălui său, un om tânăr, la fel de simplu îmbrăcat, resemnat şi după ei venea, aproape transparentă, mama, decolorată şi ea. şi mă gândesc că nu, cu siguranţă că oamenii nu i-aş fi remarcat, nici nu i-aş fi văzut, dar ochii aceia de înger sărman încă mă dor.

nu mi se întâmplă niciodată să vorbesc despre bani; dacă îi am, dacă nu, dacă îmi ajung sau dacă i-aş vrea mai mulţi, pentru mine nu au, nu prea au relevanţă şi mă irită oamenii care se tot plâng că nu au, deşi ştiu că nu le lipsesc, aşa cum mă irită orice aluzie, oricât de palidă legată de ei. şi totuşi, atunci când văd câte un chip de copil prea repede învăţat cu sărăcia, mi se frânge sufletul.

nu, astăzi nu am cuvinte vesele şi nici dantelării de metafore. astăzi mă doare şi mă umbreşte chipul unui copil neştiut pe care l-am văzut aseară, preţ de câteva clipe.