mesaj pentru mine

-  sălbatice caleşti trecând peste dealuri. în ele, aceleaşi domniţe blonde cu cosiţele fluturând şi dantelele rochiilor înfoiate de emoţia primului bal. luciri stinse de diamant în urechi şi un roşu de purpură în obraz la gândul că el, întotdeauna un el falnic şi tânăr, aşteaptă pe treptele cele mari sosirea ei. el o va vedea şi inima lui se va opri preţ de o clipă, îndeajuns ca ea să intre acolo, definitiv. iar ea va păşi graţios, fermecată de albastrul privirii lui şi de graţia cu care mânuieşte sabia…

- pe gallant şi pe stâncile lui, kat, ce prostii poţi să citeşti!- hans se sprijini pe picioarele dinapoi râzând, în vreme ce coada sa lungă îmi şterpeli cartea din care tocmai înşirasem acele cuvinte. ochii îi sticleau jucăuşi şi coama lui albastră scânteia ca totdeauna.

ştiam deja, atunci când hans amintea de gallant încerca să mă scoată din ceea ce numea el o imposibilitate pentru că, în mintea lui, noi eram doar nişte simpli căutători de lut pentru care “acasă” era doar un punct minuscul pe hărţile pe care le tot studiam împreună. aceasta şi era realitatea de fapt. lăsasem stâncile albastre înconjurate de ape în urmă de prea mulţi ani ca să mai sperăm măcar la o întoarcere, fie şi pentru un scurt răgaz, dar mie îmi era uneori dor- ştiu, ciudat cuvânt pentru un herrald- de locurile acelea unde maestrul thor ne învăţase atât de multe.

pasajul pe care îl citisem cu voce tare era doar un fragment dintr-o carte pe care o găsisem de curând şi pe care nu o înţelegeam.  venisem de ceva vreme pe planeta aceasta, începusem să-i cunosc pe oameni, dar nu-i înţelegeam şi pace, oricât m-aş fi străduit. spre deosebire de mine, hans lua lucrurile aşa cum erau. meşterea toată ziua la oglinzi, urmând indicaţiile mele şi ieşea doar noaptea, atunci când întunericul îi ascundea silueta şi nu era obligat să se transforme. cea care ieşea în lumină eram, ca totdeauna, eu.

- înţelege, hans, pe oameni îi pasionează prostiile astea. cum vrei altfel să-i cunosc? nu le pot spune că am picat ieri de pe cine ştie ce stea căutând lut pentru marele duce!- coada mea se ridicase în aer sunând ca un bici, dar hans reuşi să se ferească în ultima secundă, smulgându-mi un zâmbet. în hârjoana noastră el era întotdeauna cel mai agil.

pe cerul negru, smolit, trecu repede, ca un fel de părere, ca o impresie vagă, o urmă roşie, de foc, intrând în noapte până în miezul ei cel mai adânc asemeni unei săgeţi. hans mă privi întrebător, eu i-am răspuns cu o înclinare a capului: da, văzusem semnul şi nu, încă nu ştiam ce este, dar eram sigură că voi afla curând. de obicei aceste săgeţi erau lumini de semnalizare de la navele care ne urmau, numai că de data aceasta apăruseră prea devreme.

- trebuie să ies, hans! poate că este un mesaj pentru mine.

- în noaptea asta?- clipi el în vreme ce zâmbetul i se şterse de pe chip

valul de aer intră prin fereastra pe care o deschisesem, învăluindu-mă rece, tăios. m-am lăsat în mrejele lui atentă la fiecare pas, cu ochii strâns închişi, urcând tot mai mult în spirala transformării până când pe dalele reci, în locul meu, a răsărit o fată cu pletele negre albăstrii şi rochie verde, lungă.  o pereche de ochelari îmi ascundea ochii prea mari pentru un om. am zâmbit dispărând în spatele uşii, alergând spre pădure, prin noapte.

despre dr. kat şi hans, prietenii mai vechi îşi vor aminti, am mai scris în primăvară aici, aici şi aici iar pe aceeaşi temă, mesaj pentru mine vă invit să citiţi şi la: tibi, vero, virusverbalis, anaid, redsky, abisurile, scorpio, cita, dictatura justiţiei, cristian, almanahe, rokssana